faci artă?

neața, ia, eu fac ce fac demult, după bunul obicei pe care deja mi-l cunoașteți, îmi scot carnețelul și încep să desenez, uite chiar acolo, pe jos, în iarbă, lângă salcia aia plină de furnici, și, cam de când am început eu să scriu aici iar mâzgâleala mea să capete un rost pe lume, deja presimt că se apropie de mine un băiețaș din ăla sociabil și glumeț, și nici nu apuc să strâng bine din măsele că ăla deja se materializează și începe, bunăăă, ce fain desenezi, faci artă? nu-i răspund, fiindcă sunt nașpa, după cum bine știți, așa că mi se așează alături și mi se apleacă peste carnețel, numai bine cât să-i pot număra părul din nas și să-i dau un cap în gură dacă am chef, dar nu am chef, la fel cum nu am chef nici de compania lui, așa că tac și rău fac, băi, oare de ce bobocii mei or fi având unii oameni impresia că dacă-i ignori înseamnă că-i inviți în viața ta, dispari, mă, să nu-mi alunece creionul în pupila ta, doam’ferește, dar nu grăiesc, doar gândesc un pic mai apăsat decât liniile pe care le măzgălesc, wow, ce linii drepte trasezi, zice, ai mână foarte bună, faci artă? iar întrebarea cu făcutul de artă, a doua oară, tac și mai tare, fără să mă uit la el, chestie din care el înțelege că sigur sunt surdo-mută, se luminează și începe să dea din mânuțe în toate felurile, probabil întrebându-mă pentru a treia oară dacă „fac artă”, de data asta în limbajul semnelor, la care eu, nasoală cum mă știți, îmi pun creionul și carnețelul deoparte, pe un crac, să am mâinile libere, și-i arăt lent două semne cu degetele mijlocii, băi, și el așa se mai amuză, vai, de parcă i-aș fi dat două bomboane, bate din pălmuțe ca un preșcolar fericit, îmi ia carnețelul și creionul și, chicotind, îmi scrie acolo numele și numărul lui de telefon, doamne, îi zic, ești magic, cine te-o făcut? strâng tot, mă ridic și plec.
să-l sun?

Reclame
faci artă?