‪‎compunere ad-hoc despre patrie și valori‬

Uneori mi se face foarte dor de țara mea adoptivă, care are în CV (în loc de lăutari, maneliști și pițipoance care dau din buci pe ecran să nu se prindă publicul că n-au voce deloc), o listă cuprinzătoare de băetzashi precum Verdi, Vivaldi, Rossini, Puccini, Bellini, Paganini și tot restul lor de „ini”, câte un Bernini, Brunelleschi, Michelangelo, Leonardo și alți frățiori de-ai lor. Mi-e dor să mă mai împiedic și de niște cultură când ies la pas. Aici nu se poate. Aici calc mai ales în gropi sau în rahat. Aici colegii mei știu foarte multe despre toate nulitățile, despre silicoanele și scandalurile prezentatoarelor de la televizor, sunt toți la curent cu știrile despre Bercea sau Borcea sau cum îi mai zice, habar n-am cine e, că eu în această țară nu mă uit niciodată la tv; nu am televizor de mai bine de zece ani. În țara mea adoptivă puteam purta o discuție spontană cu un necunoscut, o conversație decentă semi-culturală pe o bancă într-un parc sau în tren. Aici dacă mă așez pe o bancă, vine careva și mă invită să i-o sug. Zic și eu, nu dau cu parul. Comparația mi se activează involuntar în creier, fiindcă observ că românii sunt duși mai mult la club și la mall decât la teatru și la filarmonică. Să mă scuze cei care nu sunt așa: dragilor, voi sunteți excepțiile, luminița de la capătul beznei și nu la voi m-am referit.

‪‎compunere ad-hoc despre patrie și valori‬