Omul-fantă (N. Stănescu)

Omul-fantă are îndepărtate origini.
El vine din afară:
din afara frunzelor,
din afara luminii protectoare
și chiar
din afara lui însuși.

Ia ființă venind.
Astfel, el se umple
cu imaginile diforme
atârnând lățoase de marginile
existenței,
sau, pur și simplu,
el adulmecă existența
și ia naștere lăsându-se
devorat de ea.
Nu se știe cine mănâncă pe cine.
Omul-fantă azvârle mari piramide
de vid
peste mari deșerturi.

El se apropie, se apropie.
întâlnește sfera
și are vederea aerului
și a simunurilor.

El mănâncă o frunză,
dar o mănâncă pe dinlăuntru.
El este în afară pântec
și înlăuntru gură cu dinți.
Nu se știe cine îl mănâncă pe cine.

Omul-fantă face înconjurul lumii
și există numai cât să ia cunoștință
de existentă.

Sufletele morților
sunt atmosfera terestră.
Respirăm sufletele lor;
sufletele lor își înfig câte un deget
adânc în respirația noastră.

Omul-fantă moare
ca să ia cunoștință de moarte.
El se lasă respirat
și la rândul lui
respiră
obiecte însuflețite și neînsuflețite
ca și cum ar fi aer.
Nu se știe cine respiră pe cine.
Istoria coaguleaza în cuvinte solemne;
viitorul ni se înfățișează sub forma unei
vorbiri
pronunțate de niște guri
cu mult mai perfecte decât ale noastre.

Pământul lui a fi
își trage aerul din pământul
lui a nu fi
Nu se știe cine îl respiră pe cine.

Omul-fantă vine și vede.
Nu se știe dacă între ochiul lui
și ochiul lucrurilor
există vreun spațiu pentru vedere.

Retina omului-fantă e lipită
de retina lucrurilor.
Se văd împreună, deodată,
unul pe celălalt,
unii pe ceilalți,
ceilalți pe ceilalți,
Nu se știe cine îl vede pe cine.
Nu e loc pentru semne,
pentru direcții.
Totul e lipit de tot.

Omul-fantă vine din afară,
el vine de dincolo
și încă de mai departe de dincolo.

Odată venit,
nu se mai știe cine-a venit
și cine într-adevăr e de dincolo
și încă de mai departe de dincolo
este.

Totul e lipit de tot;
pântecul de pântec,
respirația de respirație,
retina de retină.

Omul-fantă (N. Stănescu)