geografie

Locuiesc între munți și sunt fericită. Pe hartă mă găsiți în lanțul muntos Dezordinea Personală, undeva între:
– masivul „Spălate” și fratele sau geamăn „De Spălat”, munți tineri, încă în creștere, din Cutarea Vecină, care se înalță încet, dar constant;
– vârful Doamneferește al Masivului de Ustensile și Instrumente pentru desen/pictură/sculptură/cusut/handmade arts&crafts;
– platoul alpin format din lenjerii curate, aproximativ împăturite și folosite doar de către musafiri;
– grupa vestică alcătuită din munți vulcanici inactivi, nu foarte înalți, de recipiente care conțin lichide, atât cosmetice cât și potabile;
– Valea Somnului de la poalele Sacului de dormit veșnic desfăcut și neîmpăturit;
– zona subalpină de dealuri tehnologice importate din Japonia, China, Thailanda, alcătuite din elemente metamorfice, printre care: laptop, aparat foto, obiective, cabluri, cabluri, cabluri, încărcătoare și transformatoare, mouse-uri, tablete mai mult sau mai puțin grafice, mp3player, external storage device, trepied, alt trepied mai mic, cutii cu dvd-uri inutile, telefoane;
– culmile „Bocanci” și „Restul” ale grupei nordice de încălțăminte, grupă formată în mezozoic prin depuneri progresive de perechi;
– orășelul minier părăsit „Masadelucru”, unde încă mai dăinuie urme ale antropizării dinaintea migrației locuitorilor spre zona montană mai sus descrisă.

Anunțuri
geografie

un om amorțit

De două ori în viață pot spune am fost un om total amorțit. O dată când a plecat Bunicu de lângă noi și a doua oară când am simțit că trebuie să plec eu de lângă toți.

Amorțeala asta a minții și a emoțiilor e cel mai greu de suportat. Dați-mi orice fel de sentimente, stări, senzații, gânduri, întâmplări, dar nu din astea care să mă stingă și să mă facă să nu mai simt nimic.

Cum ieși din pareza asta a sufletului, habar n-am, nu cred că există o rețetă. Nu știu ce-am făcut, știu doar că dintotdeauna am făcut prea multe lucruri simultan, chiar și în perioadele alea de amorțire, doar că atunci nu conta nimic.

Orice sentiment e mai bun decât lipsa totală a oricărui tip de sentiment. Chiar și disperarea e mai bună, că te doare, te agită, te trezește, îți pune sângele în mișcare.

Când nu mai simți nimic, deși încă trăiești, e jale. E deșert. E nimic. Nimicul ucide.

Nu știu cum anume să faci, dar știu că TREBUIE să rupi starea asta, să ieși din nimic, să îl umpli cu CEVA.

Ai putea să-ți iei un câine, cred că o să te facă să simți ceva. Sau să ajuți niște oameni care nu mai au ce să spere, poți fi de piatră și totuși să bucuri pe cineva. Nu fi inutil, deși așa te simți.

Amorțeala aia te face să nu-ți mai pese de nimeni și de nimic. Practic, respiri degeaba și consumi aerul altora. Fă ceva, chiar dacă simți că totul e degeaba. Nu deveni un nimic ambulant.

Când eram un nimic ambulant, s-a întâmplat să ajung printre oameni cărora le-ar fi plăcut să mai trăiască, și n-aveau cum. Am stat lângă copii cu leucemie care a recidivat și trebuia să-i înveselesc, să mă joc cu ei, să le spun glume și să cântăm, să desenăm, să îi ajut să se bucure de puținul timp care le rămânea. Cred că de atunci încoace nici unul dintre ei nu mai e printre noi.

Aș fi făcut în momentele alea schimb cu ei, aș fi plecat eu în locul oricăruia dintre ei, să le transfer timpul meu și să preiau moartea lor, pentru că de mine nu-mi mai păsa, și mi se părea nedrept să trăiesc degeaba în timp ce lor nu li se mai permitea să aibă o șansă la viață.

Aș fi făcut schimb cu oricare dintre voi, Ștefănuț, Daria, Ilinca, Ionuț, Alexandra. V-aș fi dat timpul meu, pe care încă îl am și uite, tot nu știu ce să fac cu el.

Au trecut ani întregi de atunci, nu mai sunt amorțită și nici nu știu de ce eu am rămas pe-aici iar voi nu. Nu e drept deloc, nici pentru voi, nici pentru părinții voștri.

Dar știu ce m-a ajutat să mă trezesc: oamenii, lucrurile, locurile, stările, zâmbetele, sunetele, lumina, tot ce se întâmplă cu mine și în jurul meu.

Am rămas în continuare aici ca să pot iubi ce am în jur, atât timp cât o să am la dispoziție. Și mi-e dor de voi, de luminițele din ochișorii voștri, de zâmbetele voastre sincere, de mânuțele voastre cu vânătăi de la sutele de înțepături, de căpșoarele voastre fără păr, de zilele voastre bune, de obrăjorii voștri palizi. Mi-e tare dor și n-o să treacă.

un om amorțit

poezie spontană

(tribute to Marin Sorescu)

Nu știu ce am,
că nu mai cred când văd.
Nu știu ce am
decât după ce pierd.

Nu știu ce am,
că n-am de ce să am ceva
iar dacă aș avea
cred că s-ar cam vedea.

De obicei eu n-am nimic,
sunt chiar okay,
n-am timp, nici chef,
nici somn și nici răbdare.

Ba totuși am ceva,
mă am pe mine
pe-aici, pe undeva.
Mă am și sunt a mea.

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,

Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt , departe.

Doamne, din ce fel de humă
M-ai luat în palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

(Marin Sorescu – Ceva ca rugăciunea)

poezie spontană

scriam în 2007 că:

Izolarea nu e totuna cu singurătatea. Izolarea e ceva ce alegi. Singurătatea e doar o situație incontrolabilă. The top of the top: să te izolezi în singurătate. Să mă duc, să stau cu marea, doar eu cu ea. Pentru că aleg asta, știind foarte bine că singurătatea e oricum peste tot pe unde merg.

Să alegi un fel de-a fi singur, unul dintre feluri. ce alegi? Aleg marea, am spus. De ce alegi marea?

Pentru că ne cunoaștem bine și nu ne mai temem una de alta. Ne asistăm reciproc. Eu tac. Ea se mișcă, dar rămâne pe loc; cam la fel fac și eu. Culoarea ei depinde de cer și a mea de cea a lumii. Ce simte ea nu contează și cam tot așa se întâmplă și în ceea ce mă privește. Adună în ea prea multe lucruri și le scufundă, eu fac la fel.

scriam în 2007 că:

încurajare

Și cum se plimba Clotilda bâjbâind prin mărăcinișul întunecos al gândurilor, îl vede pe Haralambie venind spre ea de nicăieri cu pași lungi cât orele dintre limbile ceasului mitropoliei; se oprește în fața ei, îi măsoară succint distanța interpupilară, se încruntă și-i spune:
– Bă, orice ai face, să nu te resemnezi, că nu trăiești în balade populare despre oi grăitoare. Dacă omenirea s-ar fi resemnat vreodată în fața vreunei situații dubioase, încă am trăi în peșteră, mâncând carne crudă și belind blana de pe urși să ne-o facem suman. Nu te resemna, că faci hominizii de rușine. Împinge-ți ideea mai departe, n-o înghiți, că te îneci.

încurajare