cioara

azi un gând m-a trezit foarte devreme, am tras hanoracul pe cap și am plecat în grabă la magazin, să caut vopsea pentru cioară, că m-am plictisit de monotonia aerului ăstuia sumbru pe care îl emană. aș vrea să-i dau o nuanță mai adecvată.
– ce fel de cioară aveți? mă întreabă o tipă în uniformă verde, văzând că ezit cam mult.
– una neagră, zic, cu o privire foarte inteligentă, tăcută, rezervată, mai timidă, așa..
– ați umblat deja cu ea pe undeva?
– o, da. dar am preferat să n-o vopsesc, știți, mi se potrivea așa, cu întunecimea ei naturală.
– an nou, speranțe noi, a? zâmbește tipa pe sub mustață (chiar avea mustață, jur! neagră și rară, dar evidentă).
– cam așa ceva, zic.
– îmi permiteți să vă sugerez o nuanță? vă văd nehotărâtă..
– mulțumesc.
– ce culori preferate aveți?
– a, nu am culori preferate, în general îmi place să mă asortez cu starea de spirit, după caz.
– atunci vă sugerez un negru albăstrui.
– un ton decis cred că ar fi mai adecvat, având in vedere întâmplările recente, zic încruntându-mă.
– atunci pot să vă recomand acest negru intens?
– da, cred că e cel mai potrivit.

Reclame
cioara

ianuarie

stau de vorbă cu bradul, îi spun o poveste, el are capul în nori, aude și n-ascultă, trec vorbele printre crengile și printre acele lui, se duc mai departe, cine-știe-unde. îl întreb ce vrea să devină când va fi mare, caut mereu idei noi. prin zăpadă scârțâie călcâiele lui haralambie, au și ele povestea lor. povestea călcâielor lui se imprimă pas cu pas în omăt. oamenii sunt frumoși, zice el, folosind cuvinte inventate de oameni, sunt simpli și frumoși, dar le place să-și complice viața aiurea. bradul se uită spre el și aprobă. eu îl aud și nu-l ascult, eu sunt bradul lui. haralambie, și tu ești om, și ție îți place să complici lucrurile.

ianuarie