cererea în călătorie

Ca orice vietate de sine conștientă, m-am trezit cu noaptea-n cap și-n jurul lui și mi-am făcut un ceai verde; apoi mi-am făcut câteva griji pentru mai târziu, să le am acolo, pregătite, în caz de ceva. Mi-am făcut și o cafea, pentru că ceaiul n-a reușit să mă scoată din bezna minții, apoi mi-am făcut vreo două-trei mustrări de conștiință pentru prânz, le-am acoperit și le-am lăsat în geam, să se răcească. Și cum mă învârteam așa, ca o drosofilă, în jurul ceștii de cafea, am deschis un nou tab, m-am logat și am găsit o minunată cerere în călătorie.

Anunțuri
cererea în călătorie

timp

când am învățat să scriu, am început să citesc. și când am învățat să citesc am început să scriu. prima dată cred că i-am scris mamei, apoi lui moș crăciun. apoi timpului. așa mă mai rugam de el, ca de-un prieten grăbit, să mai stea cu mine, așa îi scriam, mai stai să adunăm povești și amintiri, că-mi ești drag. când am învățat să citesc ce scrisesem, am început să nu mai am timp. plecase în treaba lui, să-și vadă de viață și mă lăsase acolo printre scrisori. demult nu mai am timp. dar mi-l fac. mi-l fac din orice. și-l dau altora care au rămas și ei fără. e bun și ăla, în lipsă de altceva, mai ales că momentan nu am nimic mai bun de oferit.

timp

plecarea

fumez, câinele îmi doarme pe picior. acum țopăie și roade tot, acum adoarme spontan, bestia. tre’ să crească, are nevoie de somn. mă bucur că-mi dă pace juma’ de oră să-mi pot auzi gândurile; compun o antologie a plecărilor, îs de câteva feluri: plecatul pe lumea cealaltă, nush de ce am început cu el, ca să-l pot lăsa deoparte probabil, plecarea aia plictisită pe care o efectuezi doar ca să ai de unde te întoarce, plecarea doar din gură sau în gând, care nu se concretizează niciodată, dar e frumos să poți cocheta cu ideea că o să pleci, plecarea capului, plecarea ochilor, plecarea în căutare de ceva sau de altceva. și mai e una, ceva mai dubioasă: când pleci din tine, ca nesimțitul, lăsând în urmă o ființă indiferentă și blazată, pleci dracu’ știe unde, că nu-ți dai seama când ai plecat, pe unde rătăcești și ce se alege de omul din care ai plecat. aia e nașpa tare și greu mai e să te aduci înapoi. și iaca, se trezește dihania, că i s-a făcut o poftă acută de picior de scaun.

plecarea

Sunt trist. Îngândurat. Dezamăgit și oarecum revoltat că mugurii au terminat de înmugurit și cine știe câți ani or mai trece până vine iară primăvara. Că merele tale nu mai sunt verzi. Că s-a întunecat cerul gurii tale și din el nu mai răsună râsul. Că lumina ochilor tăi nu mai pâlpâie când mă caut în ei. Că ai plecat din tine și nu te mai găsesc când te caut. Că orele nu mai sunt rotunde. Că sosirea trenului nu mai cutremură in noi nici o emoție. Că am plecat din mine să mă caut pentru că tu ai încetat să mă mai cauți. Sunt trist, zic. Trist. Dar cânt și dorm și-o să-mi revin.

septembrie

mă uitam la tine mâncând mere din alea mici. erai senin și drag. răsuceai codița până li se rupea. niciodată nu se rupea la A. s-a întâmplat de câteva ori să li se rupă la H. întrebai mărul: huțanu, mă iubești? merelor li se rupea. și nouă ni se rupea. de lume, de timp, de aeroportul ăla plin. hai să mergem în jumătatea aia unde lumea e fericită, spuneai, să-i vedem bucurându-se că se reîntâlnesc. ești o telenovelă lacrimogenă, îți ziceam. și tu la fel. număram orele și oamenii, le număram îmbrățișările și privirile. jucam un joc, le inventam viețile și poveștile. ăștia nu s-au mai văzut de juma’ de an, el cântă la tobe, a fost plecat in turneu, ea e studentă la litere. ăștia s-au certat aseară la telefon, în timp ce ea își făcea bagajele și acum se împacă. ăsta e îngândurat, pentru el sosirea de fapt e o plecare. ziceai: aș redenumi zonele astea, aș pune părăsiri și regăsiri în loc de plecări și sosiri. era frumos. era mult.

septembrie