Am adormit un sfert de oră cu fruntea pe masă și te-am visat cântând la pian. Ce fel de nod mi-oi fi făcut pe vremuri la batista sufletului încât să nu uit deloc-deloc zilele alea?
Mi-am adus aminte cum stăteam pe lângă tine și număram de câte ori inspirai pe parcursul unei bucăți, respirația ta era dirijorul, te anunța când urmau schimbări la cheie; fără să-mi dau seama ajunsesem să respir și eu odată cu tine.
Mi-am adus aminte că aveai „coate plutitoare”, așa le-am zis atunci, fiindcă ramâneau suspendate undeva între umeri și mâini. Atât de mult m-am uitat la mâinile tale încât le-am învățat, mi-au rămas sculptate în minte și-mi sunt dragi în continuare. Îți număram pe furiș degetele, când cântai repede îmi ieșeau vreo treizeci.
Ai râs așa tare de mine dând capul pe spate încât a început să latre Laptecucacao în re major când mi-ai spus că am ureche absolută și am întrebat dacă te referi la stânga sau la cea dreaptă.
Mi-am amintit mirosul „notelor” vechi: hârtia groasă și galbenă, uscată și iute, cu furnicile negre îngrămădite nervos pe portativele alea.
Am visat din trecut, de parcă aș fi adormit și fruntea mi-ar fi alunecat de pe cap și mi-ar fi căzut cu două decenii mai jos, în timp.

Anunțuri