respirăm din ce în ce mai adânc
şi aerul ăsta foarte albastru
ni se urcă la cap,
printre idei.

Reclame

(12 iunie 2010)

În patul ăsta mare din camera cu pereți de scândură se doarme-un somn apăsat de vise ciudate…

Am visat, am visat…

Am visat că murise ceva, murise un vis, în visul unui visător.

Și cangurii se tânguiau plini de jale. Plângeau cangurii, cu lacrimi de crocodil suspinau, de li se scuturau cămășile pe ei și lacrimile și mucii le săreau și părul din cap și-l smulgeau disperați, unul altuia.

Nu mai plângeți dragii mei, visele nu se pierd, doar se transformă.

Cui îi păsa de ele, cine le asculta, cine le urmărea.

Nimeni.

Dar cel mai tare și mai aprig plângeau cangurii în numele visătorului cu visul mort.

Cangurul alb ronțăie o pietricică între măsele și numără visătorii pe degete. Puțini au mai rămas!

Visul mort, muzele și lira de aur, vorbele fără număr și fără trup i se adună în marsupiu.

(12 iunie 2010)

 De orice pot fugi, numai de mine nu
și oriunde aș pleca,
tot în mine ajung.
E chiar obositor de previzibil;
drumul meu e pe dinăuntru,
persoana mea de contact sunt eu,
care îmi sunt totodată
cel mai bun prieten și cel mai periculos dușman;
sătulă de mine fiind,
am tot încercat să mă las pe mâna altora,
sperând că ei aveau să facă din mine
ceva mai bun decât am reușit eu.

Mă plimb pe alee cu un buchet de îmbrățișări în brațe, le duc cuiva, cine mai știe cui, c-am uitat până și cum mă cheamă;
și-s învolburate, pline de tot felul de înțelesuri și ramificații, uite-așa mi se răsucesc în jurul gâtului și mi se urcă la cap, că abia mai văd pe unde merg;
din ele înmuguresc speranțe și-mi cresc tot felul de gânduri dintre tâmple spre frunte;
și tot mergând eu așa, îmbrățișările îmi înfloresc în brațe și uite, fluturi mici încep a mi se zbate prin piept, amușinând buchetul ăsta de îmbrățișări culese de pe marginea drumului, cine știe ce-și imaginează ei în mintea lor minusculă, că nu-mi dau pace, uite-așa îmi fâlfâie pe dinăuntru la fiecare pas, tot mai săltat;
ce mă fac dacă-mi cresc și aripi?

– Mamă, cum de-am apărut eu?
– Din impulsivitate, instinct și entuziasm, zise maică-sa fără să ridice privirea din cartea pe care o citea.
– Cum adică? se încruntă aia mică.
– Uite-așa: se întâmpla că într-o zi extrem de călduroasă abia îmi făcusem unghiile cu o nuanţă foarte mișto de mov iar taică-tu mișuna gol prin casă, ieșise proaspăt de la duș; prin urmare a trebuit să deschid eu când a sunat cineva la interfon, dar oja încă nu mi se uscase și n-aveam chef s-o iau de la capăt cu manichiura, așa că l-am rugat pe taică-tu să-mi aducă un sutien de pe sârmă, să mi-l încheie și să-mi ridice pantalonii, care n-aveau șnur. Și din bucătărie până-n holul de la intrare ne-am cam încins.
– Și cine era la ușă?
– Nu știu. Dacă deschideam probabil am fi mâncat pizza în loc să te facem pe tine și n-ai mai fi azi aici să mă întrebi cum ai apărut iar ziua respectivă ar fi fost demult uitată.