vorba lungă, sărăcia.

se schimbă ora. cu alta mai lungă. știu că pun puncte pe unde nu trebuie. sunt pentru intonație și emfază în lectură. pauze cu mult subînțeles. când se schimbă ora minutele se îngroașă, mă zbat să trec prin ele ca prin mâl sau ca printr-o carte proastă. ora mea cea nouă e mai lungă decât o zi în mină. nu c-aș fi petrecut vreodată o zi în mină. cel puțin nu muncind. da’mi plac hiperbolele. ora mea e greu de respirat. mă răzvrătesc împotriva celor care au inventat timpul ca instrument de măsurat viața.
înainte n-aveam timp să mă gândesc la timp, aveam treburi, întrebări, caiete. acum am timp și n-am ce face cu el, mai ales de când am înțeles în ce constă. sunt singur. aș vrea să-mi pot pune deoparte orele încât să nu le irosesc pe singurătate, ci să le pot folosi mai târziu, să-mi prelungesc momentele bune în companie. vreau să particip la timpul cuiva, să contribui cu jumătatea mea de timp, pe care s-o investesc în cuvântul „împreună”. cu bune și rele. vrea cineva un supliment de timp pus la comun?
„nu mai scrii ca mai demult, te-ai schimbat, parcă n-ai mai avea răbdare să-ți alegi cuvintele”, mi-a zis. dragul meu, scrisul e ca o gumă de mestecat. aroma inițială se pierde, în scurt timp molfăitul devine reflex. ai elastic între măsele și nu te poți opri din clănțănit, dar de înghițit înghiți în gol. jurnalul e gumă de mestecat. scrisul ăla bun ca o mâncare sofisticată are nevoie de mai multe ingrediente. viața mea în prezent e de regim, lexicul e hipocaloric. a secat izvorul, prietene, s-a terminat materia primă și am obosit să tot reciclez vechituri. sunt antipustnicul. singurătatea nu mă înalță, ci mă strânge-n stomac, mă cocoșează. mă uit doar în jos. poveștile nu-s pe jos. pe jos e doar gumă lipită de trotuar.

vorba lungă, sărăcia.