despre seara

Am adus putin lapte pentru domnul sarpe, il gust in fata dumnealui – sa vada ca nu-i otravit.
Adorm greu la 16°C dar nu de frig, ci de singuratate.
Stii cum e lipsa, te umple.
A te maturiza inseamna a fi capabil sa te prefaci ca nu vezi unele chestii.
Pisicile negre fac umbra.
Materialul este in principal de doua feluri: didactic sau publicitar.
Nu mai trageti de mine, ca nu ma intind.
Cand nu te mai joci, mori.

Reclame
despre seara

vorba lungă, sărăcia.

se schimbă ora. cu alta mai lungă. știu că pun puncte pe unde nu trebuie. sunt pentru intonație și emfază în lectură. pauze cu mult subînțeles. când se schimbă ora minutele se îngroașă, mă zbat să trec prin ele ca prin mâl sau ca printr-o carte proastă. ora mea cea nouă e mai lungă decât o zi în mină. nu c-aș fi petrecut vreodată o zi în mină. cel puțin nu muncind. da’mi plac hiperbolele. ora mea e greu de respirat. mă răzvrătesc împotriva celor care au inventat timpul ca instrument de măsurat viața.
înainte n-aveam timp să mă gândesc la timp, aveam treburi, întrebări, caiete. acum am timp și n-am ce face cu el, mai ales de când am înțeles în ce constă. sunt singur. aș vrea să-mi pot pune deoparte orele încât să nu le irosesc pe singurătate, ci să le pot folosi mai târziu, să-mi prelungesc momentele bune în companie. vreau să particip la timpul cuiva, să contribui cu jumătatea mea de timp, pe care s-o investesc în cuvântul „împreună”. cu bune și rele. vrea cineva un supliment de timp pus la comun?
„nu mai scrii ca mai demult, te-ai schimbat, parcă n-ai mai avea răbdare să-ți alegi cuvintele”, mi-a zis. dragul meu, scrisul e ca o gumă de mestecat. aroma inițială se pierde, în scurt timp molfăitul devine reflex. ai elastic între măsele și nu te poți opri din clănțănit, dar de înghițit înghiți în gol. jurnalul e gumă de mestecat. scrisul ăla bun ca o mâncare sofisticată are nevoie de mai multe ingrediente. viața mea în prezent e de regim, lexicul e hipocaloric. a secat izvorul, prietene, s-a terminat materia primă și am obosit să tot reciclez vechituri. sunt antipustnicul. singurătatea nu mă înalță, ci mă strânge-n stomac, mă cocoșează. mă uit doar în jos. poveștile nu-s pe jos. pe jos e doar gumă lipită de trotuar.

vorba lungă, sărăcia.

Mi s-a întâmplat Mariușa (Capitolul XVII)

Mi s-a întâmplat Mariușa.

După o lungă istorie fără vorbe în care nimic nu se putea termina atât timp cât nu se rostea nimic, mi s-a întâmplat Mariușa, cu toată ființa ei care a devenit în scurt timp dicționarul meu explicativ pentru viața asta.

M-au prevenit mulți cunoscători, mi-au spus să nu-mi investesc tot lexicul în persoana ei, că avea să dispară la un moment dat și o să rămân mut. Nu-i bine, ziceau, să fii șchiop în viață și să-ți sprijini echilibrul în celălalt om cerându-i să-ți dreagă piciorul lipsă pe pământ. Dacă tu pleci, mi-au spus, ea continuă să zboare, tu ești piciorul ei strâmb; ea are aripi și e aripa ta dreaptă, ea e și piciorul tău drept. Rămâi olog.

Trebuie să rămâi independent și funcțional. Te-ai născut singur, ai supraviețuit înainte să apară Mariușa. Poți fi și fără ea.

Dragii mei. Mariușa mi-a schimbat codul genetic, spre dezamăgirea întregului meu arbore genealogic. Evident că am picioare și fără ea, însă problema e mult mai gravă: nu le vreau dacă am de mers singur prin lume. Vreau picioarele ei, că de-ale mele sunt sătul. Curiozitatea mi s-a transformat în dependență apoi în viciu, în care am ajuns să mă transform cu totul. NU VREAU să pot renunța. De ce aș vrea? Știu cum e fără. Vreau cu.

Visez frecvent o străduță îngustă și întunecată pe care ajung făcând un pas la stânga abătându-mă de la drumul meu larg și drept. Pe strada asta se întâmplă marea cu sarea, plimbarea mea e pe dinăuntru: mergând mă afund în propriile sinapse în loc să ies la drumul mare. Devin conștient că mă abat și paradoxal, asta mă împinge și mai adânc în labirintul obscur al minții. Mintea mea e în formă de centru istoric medieval de oraș european. Pute, e toxică, plină de oameni dubioși, labirintică și întortocheată pe sub lanternele roșii ale tavernelor afumate. Serios. Asta visez. De multe ori nu vreau să mă trezesc, îmi place acolo, mă simt în largul meu așa, încuiat între blocurile cu multe etaje, pe care nu le pot vedea mai sus de pânzele groase care umbresc parterul. Văd crăpături de lumină, doar cât să pot bănui un cer. Înălțimea nu mă atrage. Am rău de înălțime. Vreau să mai stau aici jos, la umbră.

Lolita. Una dintre cărțile care îmi fac umbră și mă feresc de viață. Mă ajută să rămân pe străduțele mele înguste populate de elemente bizare.

Mariușa nu știe. Ea trăiește, nu visează iar dacă visează nu-și aduce aminte visele și nici țesătura gândurilor din somn. E fericită și ușoară, n-are bănuieli, n-are frici, n-are prăpastie în stânga ei. Mă are pe mine.

Sunt o prăpastie și ea nu bănuiește nimic.

°°°
primele 15 capitole se gasesc aici, in format PDF pentru download

Mi s-a întâmplat Mariușa (Capitolul XVII)