compunere dă bacalaureat doomiiunşpe

Bă, deci io făcui subecturili ceste (mate şi română) dă la bacu’ controversat iunie 2011 şi luai (dupe baremu’ dupe net) note mai mari dăcât luai la bacu’ meu dân 2003, atunci când il dădui. De ce picarăţi, fraţilor, în „valoare” dă 60%??? Esteţi chiar atat dă slab pregătiţi? Fùrăţi voi pă la şcoală pân liceu ajea vumpic?

°°°

Scrie un text de tip argumentativ de 15 – 30 de rânduri despre cunoaşterea de sine, pornind de la ideile sugerate de afirmaţia lui Nichita Stănescu: „A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă.”

Nichita. Mare om, mare caracter, mare metaforă, adevăr grăiesc, din profundă iubire pentru poeziile şi panseurile maestrului, repet, mare metaforă, atât de mare încât eul meu în vârstă de 18 ani închipuiţi n-o poate cuprinde în mulţimea neuronilor din dotare.

De tip argumentativ? Adică d’alea cu „fiindcă (…), înţelegem că (…)”, „avand în vedere faptul că (…), rezultă că (…)”, „se poate considera că (…) deoarece (…)”, „ideea este sugerată/sprijinită/subliniată şi de (…)”?

Mno, hai!

Poietu’ a zis-o bine, dăoarece ideea dă cunoaştere dă sine bubuie ca un refren dă urs şi capră dă Anul Nou între ideile sugerate de afirmaţia dumisale. Subiectul gramatical în această propoziţie este verbul „a avea” la infinitiv, deducem d’aci că o vrut să fie formal şi impersonal, omniscient şi omnipotent, dar fincă nu ni se cere să zicem dacă o şi reuşit, nu zicem. Zicem doar că sinele se poate cunoaşte prin mai multe metode, una dintre ele fiind uitatul în oglindă, dar nu oricum, ci din punctul de vedere al unui posesor de oglindă – „a avea o oglindă”. Faptul că uitătorul în oglindă e şi posesorul acesteia ne sugerează implicarea lui directă în actul şi procesul cunoaşterii de sine. Faptul de a avea un ideal ţine tot dă cunoaşterea dă sine, dăoarece idealul e ceva personal. Idealul poate fi şi colectiv, dar nu e cazul în panseul dă mai sus, daoarece un personaj colectiv nu prea să poate uita în oglindă, că nu-ncape. Deci tot dăspre sine ie vorba. Băi nene…

Mbun, să videm dacă pot argumenta o izbucnire de activitate cerebrală care nu-mi aparţine, deci cum s-ar zice, tre’ să-l latru pă nefătatul meu gând, pă care l-a fătat altcineva, neştiind nici în ce context, nici din ce motiv fu el fătat, respectivul gând.

Auzi, da’ io nu fac o argumentare şi nici nu scriu numai 15-30 de rânduri. Fac o dezbatere. Na, hai, un monolog, că dezbat doar io cu mine. Am chef să comentez. Fincă n-am moştenit veleităţi dă filosof, încerc literaL.

Mă, numa’ să nu fie una d’alea cu jmecherie, să n-o fi zis fix pă dos, cum îi zice, ironie, afirmaţie d’aia care infirmă în loc să confirme, cum ar fi „e ăla frumos cum îs io popă”. Stai s-o echivalez, în loc de „când cineva se uită în oglindă înseamnă că are un ideal”, nu cumva să fi fost „dacă beleşti ochii toată ziua-n oglindă, eşti un pulete fără nici un ideal”? Nu cred. Mai încerc.

Stai să videm. Oglindă: „obiect cu o suprafaţa netedă şi lucioasă de diferite forme, făcut din metal sau din sticlă, acoperit pe o faţă cu un strat metalic şi având proprietatea de a reflecta razele de lumină şi de a forma astfel, pe partea lucioasă, imaginea obiectelor”. Ceea ce DEX nu ne spune e faptul că respectiva imagine REFLECTATĂ nu e nici pe departe reală sau fidelă imaginii pe care o purtăm io şi persoana mea prin lume: în primul rând imaginea aia e INVERSATĂ, adică, iote chestie, mâna dreaptă a lu’ ADINA e mâna stângă a lu’ ANIDA. Adică, mai precis, oglinda e un instrument care – deşi aparent îmi arată cum sunt – de fapt mă arată fix cum n-o să pot fi niciodată, ş’anume cu dioptriile inversate la ochelari, cu inima pă dreapta şi ficatele pă stânga. Noh, faptu’ că oglinda mă oglindeşte pă dos, nu îmi zice mie nimicuţa despre v’un ideal, ci doar despre optică, fizică, reflexie, lumină, mediu transparent, tralala. Nica despre cuvântul ideal, că-n oglindă, chiar dacă-s pă dos, nu văd o versiune mai bună a mea. Ce văd e diferit, dar nu-i ideal.

Stai-stai, că poate m-am prins.

Dacă am oglindă şi văd cât mi-s de imperfectă, o să-mi vină-n cap că vreau să fiu perfectă. Păi unde-i idealul, că io deduc doar o ambiţie napoleonică de a mă transforma în muscă încercând să mă dau de trei ori peste cap, cum făcu Greuceanu’n povestea lui. Deci a avea o oglindă înseamnă a avea o DEPRESIE şi eventual o tentativă de suicid, în cel mai rău caz  iar în cel mai bun caz, o operaţie de chirurgie plastică. Nimic spiritual, că-n oglindă-mi văd doar mecla, nu şi sufletul, chiar dacă unora le place stereotipu’ ăl’ dă mă seacă pă mine la maţe, cu „ochii – oglinda sufletului”.

Păi, şi unde-i idealul aici, că-n celebrul panseu, la modul literaL, nu-i vorba dăcât despre (mine şi imaginea mea „oglindită” în) obiectul numit oglindă; idealul nu-i ceva ce io îmi propun? Bun şi când îmi propun ceva, mai precis care-i organul meu anatomic (vizibil în oglindă) responsabil cu fătatul dă idealuri? Mecla, înfăţoşarea? Nu ţine.

Hai să videm ce-i ăla ideal: mai mult decât definiţia mă interesează antonimele lui, care cic-ar fi: „material”, „real”, „imperfect”.

Păi da. Deci, io cea reală sunt imperfectă şi materială. Oi cea din oglindă (am scris în mod intenţionat „oi” şi nu „io”), nefiind nici reală, nici materială, rezultă că-i perfectă? Păi nici asta nu prea-mi dă la socoteală. Ambele s’tem la fel de imperfecte, deşi UNA-i reală şi ANU-i ireală.

Bre şi unde-i idealul? Adică a avea o oglindă mă face pe mine să-mi dau seama că n-am nici un ideal şi deci mă face să mi-l doresc, pă el, pă ideal? Auleu, asta era…

Am o oglindă în care mă uit toată ziua, până m-oi prinde, dracului, că nu totul se rezumă la ceea ce văd sau la ceea ce e şi dacă am suficiente conexiuni neuronale, cică o să le încordez şi-o să îmi pun io ceva mie în cap, ceva care să nu fie legat doar dă mine şi dă imaginea mea oglindită, ceva din afara mea, ceva care nu-mi aparţine dar la care să tind. Mă, asta o fi? Sau ce o vrut ăla să spună?

Stai-stai, să-i fi trecut cumva prin cap mitu’ lu’ Narcis ăla care să oglindea dă nu mai putea până în apă cu faţa-n jos cădea? Idealul dă frumuseţe pentru el însuşi – io perfectul şi idealul dă mine, care sunt şi care mă aflu?

Mereu m-au enervat „ce a vrut poetul să spună cu….” astea. Bun, cerinţa nu e să explic ce-o vrut să spună poetu’, cerinţa merge mult mai departe, îmi impune să văd o anume idee în ceea ce spune el, idee pă care tre’ s-o argumentez. Aoleo. Păi de un’ să ştiu eu nene ce-o vrut el să spună, că poate n-o vrut de fapt să spună nimic, poate doar i-o plăcut cum sună combinaţia de litere, dracu’ ştie. Poate era „băut”, poate-şi căuta inspiraţia în oglinjoară, de un’ să ştiu eu în ce condiţii i-o izbutit mintea respectivul panseu, nuş’ dacă-i erea foame sau sete, sau dacă măcar se holba într-o oglindă în timp ce i-o venit minunea pă limbă. Da’ când o zis-o? Cu ce ocazie? Cui?

Fată, să-ţi fie ruşnică la obraz, tu nu l-ai citit pe Stănescu, or să-mi scrie profii pe foaie. Păi cum nu, ba l-am citit, da’ nu m-a pus nimeni să-i argumentez ideile; întreabă-mă ce cred despre, întreabă-mă ce senzaţii sau ce gânduri îmi provoacă textu’ ăla, nu mă pune să-ţi demonstrez c-o zis el bine. Sau, na: pune-mă să-mi argumentez ideile MELE, nu ale lu’ altu’. Pune-mă să vorbesc despre cunoaşterea dă MINE nu dă sine şi nu dân text, ci dân puţul gândirii mele.

Anunțuri
compunere dă bacalaureat doomiiunşpe