arhitectura

A venit si website-ul in domeniul muncii, util in vederea cautarii si (sper) gasirii unui internship. Inca adun si prelucrez materialele produse in anii de facultate, munca sisifica. Deocamdata am terminat cu designul site-ului si am incarcat foarte putine imagini de proiecte, doar asa… de test.Va rog sa dati click pe orice, sa-mi spuneti daca pe browserele voastre apar aberatii de vizualizare, erori, suprapuneri, bucle, blocaje. Va multumesc!

http://www.wix.com/adinahutanu84/architecture

Reclame
arhitectura

compunere patriotică

Mie îmi place ţara mea. E frumoasă. Pe google maps mă delectez privind-o, are o compoziţie cromatică deosebită.
Sunt un patriot înverşunat.

Vreau să dau în judecată conducătorii ţării mele (în timpul căror mandate am existat fizic pe acest pământ), pentru înaltă trădare de stat şi subminarea economiei naţionale.

România nu este un stat de drept.

România a devenit ţara în care singurul lucru care progresează este regresul în orice domeniu.

România este resemnarea bolnavă a tuturor oamenilor care o populează, resemnare mioritică în faţa distrugerii sistematice a oricărei surse şi resurse de producţie.

Sfânta treime a românilor este PRIVATIZARE – FALIMENT – ŞOMAJ.

Oricât de înverşunat s-au certat liderii noştri politici între anii 1989-2011, toţi au urmat fără abateri, în unanimitate, UNICUL plan de guvernare: DISTRUGEREA TOTALĂ ŞI IREVERSIBILĂ a industriei, agriculturii, formării profesionale a tinerilor (învăţământ), asistenţei şi serviciilor sociale, sanitare, legale şi PROSPERITATEA unor indivizi care s-au autofinanţat din bani publici, câştigând licitaţii publice cu firmele lor şi ale prietenilor.

România a făcut sistematic împrumuturi de la bănci mondiale, pe care le-a folosit drept finanţări private, în loc să reconstruiască ţara cu ele.

Din aceste motive şi din profund simţ civic şi patriotic, sunt convinsă că am fost toţi spectatori la înaltă trădare de stat şi la subminarea economiei naţionale. Aceşti oameni au încălcat constituţia şi ar trebui judecaţi: toate guvernele din 1989 încoace, preşedinţii, miniştrii şi tot neamul lor de jnapani mafioţi.

compunere patriotică

compunere despre INIMĂ şi BERE

Îţi spun o poveste cu morală subtilă.
Când eram copil îmi era frică de unele lucruri dealtfel paşnice precum:
– mărtişoare din pene şi puf (care se ascundeau dintr-un motiv străin mie într-un sertar plin cu medalii militare, cărţi poştale şi facturi de întreţinere);
– locul întunecos de sub pat;
– cuvântul „inimă”;
– şobolan;
– apa ţâşnind din „receptorul” duşului: mă teroriza.

Nu cred că ne naştem lipsiţi de frici, cred că senzaţia de teamă ca un păianjen imaginar pe ceafă şi starea de alertă cu respiraţie tăiată şi palme umede şi reci sunt daruri divine, primite la naştere din partea ursitoarei numită ADN.
Crescând, am căpătat frici noi, care le-au substituit pe cele infantile:
– frica de tsunami, provenită dintr-un coşmar avut pe la 10-11 ani, în care am visat un perete imens de apă care se apropia din spatele blocurilor, urmând să ne înghită, pe mine şi pe maică-mea, care eram la scara noastră, pe trepte. Nu văzusem nici auzisem sau citisem vreodată cuvintele „val uriaş”. Pe atunci ştirile erau paşnice, fără babe drogate cu julfă, găini violate sau calamităţi naturale şi antropice. Răul lumii era mai puţin evident. La filme oricum nu aveam voie să mă uit şi chiar dacă aş fi avut voie, nu se puteau viziona la tv decât Dallas, Sclava Isaura, Nord şi Sud, Tânăr şi Neliniştit, Om bogat om sărac, Beverly Hills şi alte prostioare din aceeaşi gamă.
– frica de întuneric mi-a trecut abia prin liceu, când m-am împrietenit cu bezna, care mi-a devenit adăpost şi m-a ferit de ochii cunoscuţilor când îndrăzneam să-mi aprind vreo ţigară.

„A murit DE INIMĂ”; propoziţia omniprezentă în vocabularul adulţilor pe lângă care am crescut, în satul străbunicii, în multe zile când mă ascundeam în nuc să pot pândi căruţa funebră, care – invariabil! – se oprea cu mortul pe drum, chiar sub gardul nostru, pentru ultima „vamă” înainte de intrarea în cimitir. Uram pe atunci monstrul numit INIMĂ, care omora oamenii satului precum dihorul găinile din coteţ, lăsându-i galbeni, traşi la faţă, cu picioarele legate cu o sfoară, într-o cutie de lemn ornată cu voal alb, dantelă, garoafe şi crengi de brad. INIMĂ. Urât cuvânt!

Mă îngrozeam de fiecare dată când bunica era palidă şi mormăia „uf, ce-mi bate inima!”, după ce urca trei etaje de scări, la bloc. Mersul la piaţă era responsabil pentru inima care-mi bătea bunica, fapt pentru care am considerat că „a face piaţa” e o activitate odioasă şi extrem de periculoasă. M-am convins că orice aş face în viaţă, tre’ să am grijă să n-o supăr pe doamna inimă, care e mereu atentă şi stă pregătită în orice moment să mă omoare.

Aşa că, m-am apucat de fumat în liceu, uitând semnificatul iniţial pe care îl atribuisem cuvântului „inimă”, cuvânt care, după 7-8 ani de biologie, a căpătat un înţeles inofensiv, acela de organ anatomic, şef de circulaţie.

°°°°°
De când îmi pot aduce aminte să fi fost în stare să ţin minte ceva anume, mi-a plăcut BEREA.
Berea era înaltă şi rece, acolo, în paharul ei „asudat”, din care bea tata şi mustaţa i se transforma în spumă; din care bea mama şi-i venea să râdă; din care beau musafirii şi începeau să spună glume nesimţite, pe care aveam voie să le ascult, deoarece oricum nu ştiam la ce se referă.
Berea însemna DUMINICĂ, era sinonim cu VARĂ, MUSAFIRI, FILM PE CASETĂ VIDEO, OCAZIE SPECIALĂ.
Berea era imaginea bunicului în cămaşă albă, subţire, cu mânecile ridicate şi pălărie de paie pe cap, imaginea bunicului mergând la Ciurchi să cumpere bere, imaginea lui întorcându-se de la Ciurchi, purtând în sacoşa de pânză clinchetul inconfundabil de sticle PLINE.
Berea era tata povestind amuzat metodele de copiat recent descoperite la „păzit”, la examen.
Berea era sora micilor în veşnicul popas la Vânătorul, după plimbarea de duminică prin Copou şi în Grădina Botanică.
Berea era coada nesfârşită de la complexul alimentar Flora din Tătăraşi, unde vecinii îl urau dezlănţuit pe Ceauşescu (după ce murise, evident), pe Iliescu, pe „ţapu’ de Constantinescu”, pe „Regele”, pe Brucan şi pe Raţiu şi se certau agitând nervoşi mâinile în care ţineau sacoşele cu sticle goale, în aşteptarea berii mult-visate.
Berea era ceva bun şi rece pentru OAMENI MARI.
Berea, pentru mine, era spuma pufoasă şi amăruie cu miros de clanţă ruginită, pe care aveam deosebita plăcere să o primesc într-o ceşcuţă de cafea când aveam musafiri. Spuma berii era ONOAREA.
Berea e alcool.
Alcoolul e un drog.
Brusc, copilăria mea pare otrăvită cu această substanţă care dă dependenţă, impotenţă şi demenţă, transformând oamenii în dihănii isterice cu două picioare.
Crescând, mi-au trecut fricile şi odată cu ele mi-au trecut miturile şi micile bucurii din copilărie, s-au transformat în lucruri concrete şi banale, lipsite de Magie şi Frumos.
Am înghiţit morala şi „traiul cel drept”, care mi-au fost servite prin exemple nefericite şi cazuri excepţionale: „aşa NU!”.
Trebuie să ne temem. De Dumnezeu, de oameni, de bere, fiecare dintre cele trei cuvinte fiind la fel de periculos şi perfid ca celelalte – în accepţiunea poporală – şi abia aşteaptă să ne dezbrăcăm de raţiune şi pragmatism, încât să ne omoare.
Reversul medaliei.
Berea e alcool.
Alcoolul mi-a omorât bunicul.
Berea mi-a omorât bunicul.
Nu inima.
BEREA.

compunere despre INIMĂ şi BERE

a treia compunere despre iubire

Deep_dark_mind şi prietena lui, Black_rose_tears, în vârstă de 17 respectiv 15 ani, se plimbă de mână pe trotuar, tur şi retur, prin faţa restaurantului Plosca, punând la cale o sinucidere din amor, care să-i lase pe părinţi fără glas. Tinerii porumbei ai nopţii au fugit de acasă în timpul săptămânii şi s-au refugiat în cimitir, unde intimitatea fiind eternă, şi-au putut plănui deznodământul teatral până în ultimele detalii: medicamente, pat matrimonial de frunze, cer înstelat, testament comun, ultime dorinţe. În această seară vor pune planul în aplicare, lăsând fără replică societatea care i-a adus la disperare. Toate fiind stabilite, cei doi intră în restaurant, pentru ultima lor cină împreună din viaţa materială, pe care o vor tăia împăcaţi de pe lista cu „stuff to do before we die”. Aşezaţi la masă, îi cer chelnerului un singur cocktail „poison” cu două paie. Discută aprins despre politică, literatură, viaţă spirituală, prostituţie şi probleme sociale, părinţi şi greşelile lor, şcoală, vacanţă de vară, de parcă ar mai conta. Se ţin mereu de mână, se privesc în ochi, îşi promit să înceapă împreună ceea ce nu au avut ocazia să trăiască în viaţa fizică, se simt bine, sunt chiar veseli. Deep_dark_mind începe să se foiască pe scaun, Black_rose_tears ghiceşte că devine agitat şi începe să-l bănuiască de laşitate. Oare are mustrări de conştiinţă? Regrete? Dubii? Îi strânge mâna şi îi caută privirea, dar el pare tot mai distrat, mai îngrijorat, mai încurcat. Îşi cere scuze şi se ridică de la masă, îndreptându-se spre toaletă. Se ridică şi ea brusc, urlând după el „tu vrei să trişezi!”, el îi explică „vreau doar să mă piş, e şi asta pe listă”, ea nu-l crede, fuge după el la baie, chelnerul se alarmează că va trebui să achite consumaţia din propriile bacşişuri dacă cei doi încearcă să fugă din local folosind ieşirea de urgenţă din hol, dă semnalul, bodyguarzii îl recepţionează şi intră spumegând în local, lumea aşezată la mese începe să observe o oarecare tensiune în jur, dar îşi continuă deocamdată cina în linişte, Deep_dark_mind intră la bărbaţi să urineze, Black_rose_tears începe să plângă, simţindu-se abandonată, o mână grea o prinde de umăr, se întoarce, bodyguardul îi cere buletinul, ea scotoceşte speriată în geantă, îi cad 3 tuburi de pastile şi un pachet de lame de ras, chelnerul apare cu nota de plată, bodyguardul îi reţine buletinul, îi confiscă pastilele şi lamele, întorcând geanta pe dos, găseşte lista cu „de făcut”, nu înţelege la ce se referă, Black_rose_tears ţipă după ajutor, câţiva clienţi se ridică de la mese, Deep_dark_mind iese de la toaletă fără să se fi spălat pe mâini, operaţiunea nu era pe listă, ea îi sare în braţe, bodiguardul o reţine, ea se dezechilibrează, cade pe spate trăgându-l şi pe Deep_dark_mind după ea, se rostogolesc printre picioarele celor prezenţi, din mulţime se aude o voce ascuţită:
– Izadora!!! Ce cauţi aici?!
Black_rose_tears recunoaşte glasul mamei, mama era plecată la o cină de afaceri cu avocatul firmei, avocatul firmei o strânge pe mamă spre el punându-i o mână pe şold, mama şi fiica îşi aruncă priviri ingheţate, „şi tu, REPETENTULE, ce cauţi cu fiică-mea în oraş?!”, Deep_dark_mind se ridică speriat, avocatul îi scapără o palmă peste tâmplă, el nu protestează, ochii îi strălucesc, Izadora urlă sfâşietor, dar devine imediat lucidă, scoate mobilul, îl sună pe taică-su şi-i spune: „dacă vii ACUM la Plosca ai ocazia să-l cunoşti pe amantul nevesti-tii şi să-l linşezi”.

a treia compunere despre iubire

a doua compunere despre iubire

Brânduşa (Buşa) şi Dumitru (Dudu) se iubesc total şi sincer din momentul în care ochii li s-au încrucişat iremediabil la mall, pardon – privirile, cu aproximativ 68 de ore în urmă. Buşa e studentă la jurnalism, condiţie existenţială care n-o opreşte să scrie în sms fraza următoare „iubitule, mă mai iubeşti şi astăzi la fel de mult ca ieri?” astfel: „uby 2day m mai uby dkt la fl k iery?”. Dudu e cu vreo 21 de ani mai copt decât Buşa, a avut o familie şi de când a scăpat de ea, îşi incordează meningele în scopul de a păcăli legea astfel încât să se elibereze de obligaţia numită pensie alimentară. Buşa arată binişor – dacă e să ne luăm după reacţiile nonverbale ale publicului masculin – şi are tălpiţele ireversibil deformate pe axa Oy în valoare de +12 centimetri, atât cât au în unanimitate tocurile pantofilor săi din debara. Dudu e avocat de succes. Buşa visează să devină VJ la un canal de muzică celebru. Şi o să devină. Dudu i-a promis-o după circa 13 minute de când au făcut cunoştinţă.

Hotărând din priviri să iasă în oraş, Buşa şi Dudu intră in lounge bar-ul Mango (alegerea de suflet a Buşei) in separeul „mango lovers” pentru un aperitiv modest – şampanie cu mango – urmând ca mai târziu să ia cina la restaurantul Plosca (alegerea de suflet a lui Dudu), în „separeul conaşilor” iar apoi să meargă la club să se distreze, mai ales Buşa – în timp ce Dudu îşi va verifica plictisit website-urile personale pe smart phone, aruncând periodic peste balustradă priviri extaziate Buşei, care se zdrumică pe ring.

Chelnerul îi cunoaşte, mai ales pe Buşa, el fiind un ex-boyfriend, dar e de preferat ca Dudu să nu între în posesia acestei informaţii confidenţiale. Îi salută şi le aduce aperitivele răcoroase după ce îi conduce politicos spre separeu.

– Uby ştii ce sărbătorim noi azi? întreabă ea pisicindu-se şi întinzând spre el degetul mic, înspre a-i fi ronţăit cu adoraţie.

– Păiiii…. sărbătorim….. degeţelul ăsta al tău mic şi delicios de păpuşe pe care o să-l guste Dudu îndată! …Corect?

Buşa retrage friptă degeţelul, îmbufnându-se:

– Nu ştii!!!

Dudu pare încurcat şi îi cere din priviri explicaţii sau macar un indiciu.

– E PRIMA NOASTRĂ JOI ÎMPREUNĂ! Nu înseamnă nimic pentru tine? Îţi pasă măcar? Mai contează relaţia noastră pentru tine? EU mai însemn ceva pentru tine?!

Dudu încearcă să repare greşeala infernală şi îi întinde drăgăstos Buşei pe sub masă un cadouaş de împăcare marca Judovski. Ea, încă botoasă, deschide cutia. Ca o minune, lumina veiozei din separeu atinge multicolorele sticluţe feţuite, care o reflectă mai departe spre ochii Buşei, care îşi amintesc brusc că îl iubesc definitiv pe Dudu, care a reuşit să-i câştige iubirea pentru încă cel puţin 12 ore.

Împăcaţi, cei doi ciocnesc şampania cu mango în cinstea primei zile de joi a relaţiei lor eterne.

În cel mai discret mod imaginabil, la masa lor se insinuează chelnerul şi le plasează între flori un plic auriu, în care cei doi au oroarea să citească:

„Astăzi şampania vine din partea patronului, care îi felicită pe Duşu şi Buda pentru prima lor joi împreună!”



			
a doua compunere despre iubire