conditia existentiala

si

Emisiunea „In premiera cu Carmen Avram” de pe 1 martie – toate reportajele sunt fantastice, va recomand in special ultimul caz analizat in aceasta prima emisiune, cel de-al treilea. Din punctul meu de vedere, emisiunea e DE DEPARTE cel mai de calitate program tv pe care il are Romania in acest moment. Ii doresc viata lunga si telespectatori destepti, pe masura implicarii, seriozitatii, calitatii pe care o ofera.

M-am uitat zilele astea la cateva reportaje despre oameni speciali, asa s-a intamplat, sa mi se aglomereze in meniu aceste filme scurte in care aflam cum niste oameni extraordinari isi depasesc cu inteligenta si o vointa enorma conditia existentiala. Un om fara maini si fara picioare care explica adolescentilor dintr-o scoala ca viata ARE sens, oricum ar fi ea, ca merita traita FRUMOS, ca e un dar. Un om orb, surd si mut din nastere, care a invatat 5 limbi straine, sculpteaza si ajuta alti oameni care au aceeasi situatie sa si-o depaseasca si sa invete sa comunice cu lumea din jur. Cazuri fabuloase, de cartea recordurilor, oameni atat de speciali, care au inteles ca viata lor are un sens si vor sa le deschida mintea si sufletul si celorlalti.

Noi ceilalti, astia multi si norocosi, care ne-am nascut cu fizicul intreg si perfect functional, nu reusim sa fim fericiti. Ne luptam pentru asta de mii de ani incoace si mereu suntem nemultumiti de cate ceva. Mereu ni se pare ca problemele noastre sunt mai grave si mai stressante decat ale celorlalti, din simplul motiv ca sunt ale NOASTRE, nu ale altora.

Asa cum omul fara maini si fara picioare nu poate concepe o strangere de mana sau o crampa musculara de la alergat, noi astia „intregi” nu stim NIMIC despre cuvantul „normal” in cazul acestor oameni care nu sunt ca noi. Nu stim, nu avem cum sa apreciem faptul ca putem muta un picior in fata celuilalt si face pasi, nu ne putem imagina acest fapt – pentru noi banal – drept un scop in viata sau un miracol. Noi avem alt sistem de valori. Pentru ca suntem atat de norocosi sa nu ne lipseasca nimic, pentru noi „normal” inseamna cu totul altceva decat inseamna pentru ei. Cu cat avem mai multe, cu atat suntem mai putin capabili sa apreciem ceea ce avem. In orice domeniu. De asta noi nu putem invata sau aplica NIMIC din ceea ce acesti oameni ne arata. Nu putem decat sa-i admiram pentru ceea ce fac, pentru determinarea si consecventa de a TRAI in niste conditii pentru noi inacceptabile, inimaginabile.

Nu ne „trezesc” la viata, ne fac doar pe moment sa ne simtim vinovati ca nu fructificam la maxim facilitatile de care dispunem, bagajul nostru imens de calitati fizice si morale ramane inutil in fata unei depresii cauzate de lipsa banilor, de exemplu. Problemele noastre nu mai par probleme, daca le comparam cu lipsa picioarelor sau a vederii. Dar noi vedem si avem picioare, asta e conditia noastra existentiala, sa avem fizicul sanatos. In acest peisaj de normalitate subiectiva dar colectiva, apar alte probleme, alte obstacole, alte depresii, alte griji de infruntat. Nu pot fi fericita ca am picioare, adica, ma bucur de ele dar nu constituie un motiv zilnic de fericire, deoarece fac parte din „obisnuit”, din „normal”, din „banal”. Neavand probleme cu plamanii, nu ma pot simti fericita de fiecare data cand respir. Apreciez faptul ca pot face asta in loc sa mor, dar asta nu ma face sa ma simt in mod constant exuberant de fericita.

Se aplica si in lucrurile negative: simt ca ma rod papucii doar pana cand ma obisnuiesc cu senzatia respectiva, dupa care nu-mi mai acapareaza atentia in aceeasi masura. Uzura, obisnuinta, expunerea repetata la un anumit fenomen, ma face sa-l ignor, sa traiesc cu el fara sa-l mai constat surprinsa in fiecare moment. Devine „normal”, nemaifiind un motiv de bucurie sau de tristete. Se inscrie cuminte in context, fara sa ma mai distraga. Banuiesc ca tot aici se inscrie depresia multimilionarului, care nu se bucura de multimilioanele din dotare in fiecare secunda a vietii, ci le absoarbe si se obisnuieste cu ele, ii intra in „peisajul” normal al vietii zilnice si incep sa-i atraga atentia alte intamplari noi, vreun drog nemaiintalnit, vreo orgie noua nemaiincercata, vreo intalnire de afaceri care n-a mers bine. Orice lucru care iese din „schema” lui zilnica il afecteaza pe moment, bun sau rau. Oricine, oricat de norocos ar fi, se obisnuieste cu norocul sau si ajunge sa nu-l mai considere special.

Fericirea e ceva atat de personal, atat de simplu, poate fi adusa de orice lucru mic, de o vrabie pe pervaz, de culoarea unei frunze sau de stralucirea roz, albastra, mov a unui staniol care inveleste o bomboana, de un glob din pomul de iarna, de un telefon, de o voce draga, de o amintire; orice poate aduce cuiva senzatia asta atat de visata si dorita, numita „fericire”. Exista si oameni (multi!) incapabili sa se bucure. Asta abia si nu lipsurile fizice, cred, e cel mai mare handicap pe care il poate avea o fiinta umana: sa nu se poata bucura de nimic, sa aiba sentimentele paralizate, sa fie insensibila si oarba si ciunga in fata micilor motive zilnice de fericire, sa fie „moarta” pe dinauntru.

Reclame
conditia existentiala

Despre pisici, porumbei si biciclete vechi

Nu mai am laptop. Jale mare. Fara ironie, jale pe bune. Am fost pe 5 martie la pozat 2 apartamente si m-am intors cu acest reportaj nu foarte imobiliar; click pe imagini daca vreti sa le vedeti mari:

Despre pisici, porumbei si biciclete vechi