poveste

Inca nu reusesc sa-mi imaginez ca zilnic trec pe langa sute de povesti fara sa le aflu sau macar sa le observ. Acum cateva zile, in gara, se intampla sa am aparatul de fotografiat cu mine; ma jucam: incercam sa vad lumea din jur prin vizor, ca si cum m-as fi uitat pe gaura cheii. Perceptia se schimba total atunci cand, din context, ochiul este limitat sa observe doar un detaliu, fiind obligat sa nu-l ignore.

Povestea

In anii saptezeci, in Italia, forcepsul (sau cum s-o mai fi chemand instrumentul care arata precum clestele din tonomatele de jucarii) era o ustensila frecvent folosita la nasteri, ajutand medicii sa traga afara copilul, apucandu-l de capusor cu respectivul obiect metalic. In multe cazuri stransoarea producea daune ireversibile creierului copilului. Cunosc indeaproape doua persoane care sunt retardate, ca efect al acelei proceduri de cand s-au nascut. Mintea lor a ramas in urma, in jurul varstei de trei ani, fapt pentru care tipa, bat din picior, au „toane”, frici inexplicabile si nerezolvabile. Acestea sunt consecintele cele mai „usoare”. Despre cele „grele” prefer sa nu vorbesc in poveste.

Aceasta a fost introducerea.

Pe un peron pustiu, in gara Brignole din Genova, un barbat si o femeie stau pe o banca, barbatul e fiul femeii; el plange, urla, scoate sunete ciudate; ea il mangaie pe cap si incearca sa-l calmeze; lui ii e frica de trenuri; probabil au ramas acolo dupa ce au coborat, incercand sa se linisteasca. M-am intors sa vad de unde vin strigatele si i-am vazut pe banca. Am stat sa ma uit la ei, la inceput cu tendinta de a intoarce capul in alta parte, asa cum facem toti cand vedem ceva oripilant. Apoi cu mila. Dupa care mi-am dat seama ca ceea ce vad este un moment de multa multa iubire, afectiune, tandrete, grija, caldura umana. Si mi-au fost tare dragi. Trup de om adult locuit de un copil speriat. Mama de copil care nu creste niciodata.

poveste