poveste

Inca nu reusesc sa-mi imaginez ca zilnic trec pe langa sute de povesti fara sa le aflu sau macar sa le observ. Acum cateva zile, in gara, se intampla sa am aparatul de fotografiat cu mine; ma jucam: incercam sa vad lumea din jur prin vizor, ca si cum m-as fi uitat pe gaura cheii. Perceptia se schimba total atunci cand, din context, ochiul este limitat sa observe doar un detaliu, fiind obligat sa nu-l ignore.

Povestea

In anii saptezeci, in Italia, forcepsul (sau cum s-o mai fi chemand instrumentul care arata precum clestele din tonomatele de jucarii) era o ustensila frecvent folosita la nasteri, ajutand medicii sa traga afara copilul, apucandu-l de capusor cu respectivul obiect metalic. In multe cazuri stransoarea producea daune ireversibile creierului copilului. Cunosc indeaproape doua persoane care sunt retardate, ca efect al acelei proceduri de cand s-au nascut. Mintea lor a ramas in urma, in jurul varstei de trei ani, fapt pentru care tipa, bat din picior, au „toane”, frici inexplicabile si nerezolvabile. Acestea sunt consecintele cele mai „usoare”. Despre cele „grele” prefer sa nu vorbesc in poveste.

Aceasta a fost introducerea.

Pe un peron pustiu, in gara Brignole din Genova, un barbat si o femeie stau pe o banca, barbatul e fiul femeii; el plange, urla, scoate sunete ciudate; ea il mangaie pe cap si incearca sa-l calmeze; lui ii e frica de trenuri; probabil au ramas acolo dupa ce au coborat, incercand sa se linisteasca. M-am intors sa vad de unde vin strigatele si i-am vazut pe banca. Am stat sa ma uit la ei, la inceput cu tendinta de a intoarce capul in alta parte, asa cum facem toti cand vedem ceva oripilant. Apoi cu mila. Dupa care mi-am dat seama ca ceea ce vad este un moment de multa multa iubire, afectiune, tandrete, grija, caldura umana. Si mi-au fost tare dragi. Trup de om adult locuit de un copil speriat. Mama de copil care nu creste niciodata.

Anunțuri
poveste

încă un jurnal de călătorie

 

Plecare:

-Tren-
Genova e gri. Trăim trecând printr-un tunel de câteva zeci de kilometri, spre Ronco Scrivia. Când ieşim din el, pe partea cealaltă e toamnă, copaci portocalii ies din dealurile încă verzi.
Notez:
Arquata Scrivia – beautiful colors. Repeat mode ON: „Paradise Circus” – Massive Attack.
14:27 – foggy hills & a fortress/castle on the top of one, fluffy yellowish clouds & little bits of light-blue sky, orange trees (as in COLOR, not type of tree).
SPEED.
Viteza transformă peisajul în patru dungi orizontale, una gri, una portocalie, intermitentă, una verde, una iarăşi gri. I wish I had a camera.
Crosswords page 23.
Foggy fields & high speed.
Ogor ocru.
Yellow big tree în the mist.
Ugly man hits on me.
Milky mist.
Dorm.
Notez:
Căsătoriile se fac şi se desfac precum nasturii. Nimic nu mai înseamnă nimic. „NIMIC” nu înseamnă „nimic”, ci mai curând un coktail de „sictir” cu „dispreţ” şi „plictis”.
Copaci galbeni şi bătrâni. Coroanele lor se dizolvă în ceaţă. Tortona.
Câţiva domni cu pălărie într-o gară hidoasă. Linia doi.
Când e ceaţă îmi vine să tac. Casc ochii şi ceaţa îmi intră în gură ca un boţ mare de bumbac.
Câmpii păstoase din pământ pieptănat.
I wish for more KINDNESS.
– Avion –
O femeie mă întreabă când coboară măştile de oxigen şi de unde, că ea nu le vede, deşi asistenţii de zbor ne povestesc despre ele şi ne explică modul de folosire. Îi răspund că e de sperat să NU coboare măştile alea deloc. Revista din buzunarul de plasă aflat pe scaunul din faţa mea e în limba maghiară. Scrie ceva despre Sibiu. Zburăm peste un petec de Adriatică. Am avut vânt din spate, vom ateriza cu 15 minute mai devreme, cuplaţi-vă centurile de siguranţă, ne pregătim de aterizare, ora locală 21:30, temperatura la sol 14°C, cer senin.

Întoarcere:

– Avion –
Ramona pleacă la muncă în Italia. N-a zburat niciodată. Plânge la decolare, nu ştiu din ce cauză, că n-o să se întoarcă acasă de sărbători sau că pierde ziua de naştere a fetiţei sau poate pentru că n-a zburat niciodată. Cert e că lacrimile nu-s de bucurie iar eu tre’ să mă uit pe geam, să văd cum coboară Bucureştiul.
– Tren –
Citesc „Leagănul respiraţiei” de Herta Muller. Cumpăr tot ce scrie.
Notez:
Pe sub scaune se rostogoleşte o mandarină. Vagonul nostru s-a stins şi nu ne mai putem analiza reflexia din fereastră. Suntem o beznă lungă şi trăncănim pe şine prin ceaţă şi printre plantaţiile de orez de la Voghera. Sau Pavia.
Călătorii, vecini de vagon, se evită. Fire albe sau negre îi conectează la un device care îi ajută să nu facă parte din mini-societatea vagonului trei. Oamenii de pe patru scaune vorbesc la telefon, socializează intens, dar nu între ei. Conversaţie între patru persoane care se ignora reciproc, vorbind cu alţi patru oameni invizibili. Stăm de vorbă cu oameni care nu există decât în urechile noastre şi care nu respiră mirosul de tren alături de noi. Alienarea supremă poartă masca libertăţii de a alege. Aleg să mă aflu aici dar să ignor tot ce am în jur, sunt liber să mă substrag contextului, două fire de plastic îmi asigură libertatea de a nega peisajul. Un buton mă ajută să fiu liber, îl apăs şi oamenii dispar, călătoresc cu ei şi nu-i observ.
Vagonul se stinge din nou, încă o pană de curent. Brusc suntem mai întunecaţi decât noaptea de afară, înăuntru e negru şi prin geam ne luminează câmpurile, ceaţa şi norii portocalii.
încă un jurnal de călătorie