În ţara fricii,

unde nimic nu e posibil, dar totuşi se întâmplă.

Scenografie spontană: o legătură de mărar, o carte, un porumbel mort pe acoperişul din faţa ferestrei; muzele aleargă prin Capitală „dăcât” călare pe gândaci roşii de bucătărie. De câteva zile ţara miroase a şcoală, răcoarea trece zilnic prin faţa blocului de mână cu dimineaţa. Contactul matinal dintre tălpi şi podeaua rece din baie îmi dă emoţii legate de imposibilul eventual coleg de bancă nou, emoţii pe care doar cafeaua şi ţigara sunt în stare să mi le netezească, răsuflată/fumată/trecută/îngropată fiind starea mea de agregare numită „elev”. Cine ştie cu cine mai nimeresc în banca anul ăsta, gând pe care mi-l alungă brusc paharul de bere Stejar Strong, ţigările, restul de cafea de azi dimineaţă, câţiva gândaci debusolaţi de pe masă, buletinul şi mai ales datele din el. Au venit primele ploi reci, fără tunete şi fără miros de asfalt încins, ploile care alungă vara din calendar şi din mintea lumii, ploile reci care aduc şcoala. Fluturii ies din coconi, unde-au dormit din iunie încoace, şi intră în stomac, unde se zbat când simt miros de toamnă. Nişte picioare lungi ajută un gândac în formă de sămânţă de floarea-soarelui să mi se caţăre pe doza de bere. N-au nici o taină ăştia, e casa lor aici. M-am plimbat ieri vreo 8 ore prin Bucureşti, am vrut să intru la facultatea LOR de arhitectură, să văd cum e şi la EI, dar n-am reuşit; ieri, 31 august, era admiterea, nu se putea intra. Ploua rece şi mirosea a şcoală, ca la începutul clasei a opta. M-am ascuns sub prelatele tarabelor de cărţi, lângă Universitate. Un domn se plictisea şi mi-a arătat toate volumele din secţiunea „Literatura pentru copii şi adolescenţi”. Mi-am cumpărat – bineînţeles – fatidica „Invitaţie la vals„, deşi intenţionam să-mi iau ceva ce nu citisem, tot de autor român din perioada interbelică.

Adevărat, bucuria noastră avea un sâmbure de tristeţe şi cred că sunt rare bucuriile întregi.
°°°
Marile dureri nu dor de la început. Sunt mari pentru că deschid o rană care nu se mai vindecă.
°°°
Iubirile mari sunt tocmai acelea de care te îndoieşti mai mult.

Uitându-mă la cărţi, mi-am adus aminte de „Fetiţa” lui Mihai Zamfir; am căutat-o şi n-o aveau. La alt stând mi-a furat ochiul o ediţie Hetzel în franceză a colecţiei Jules Verne, mi-a venit în minte să-i iau una lui taică-miu, care fusese mare fan în copilărie. Vânzătorul m-a informat cu un rânjet mustind de „nu-i pentru buzunarul tău” că fiecare volum costă între 300-500 RON. Nu mi-a plăcut niciodată Jules Verne;  fiind născută odată cu epoca supertehnologiei şi a supradozei de informaţie, orice termen din familia lexicală a navigatorilor m-a plictisit până la punctul de a nu mai fi în stare să urmăresc acţiunea din cauza detaliilor tehnice. Uite ceva din „Invitaţia la vals” care mi-a rămas în minte încă de prin clasa a şasea, trec pasajul următor în categoria „metode alternative de învăţat istorie”:
De pildă, din primii trei ani ai copilăriei nu-mi aduc aminte decât câteva lucruri de-a dreptul groteşti: […] cum trăgeam cu o sfoară, prin faţa casei, o cutie în care erau câteva beţe. Cineva, un vecin, m-a întrebat ce am în căruţă.
– Molţi, i-am spus.
-Morţi! Şi unde-i duci, băieţaş?
– La ţimitil…
Cred că împlinisem pe-atunci patru ani şi eram la Craiova, prin 1913, în timpul epidemiei de holeră (după campania din Bulgaria).
Anunțuri
În ţara fricii,