Prima parte a Ultimului Mitropolit

Monday, 14 September 2009 at 20:55

Citiţi şi celelalte 46 de capitole AICI

Ultimul Mitropolit

de Ioan Usca


I. Dimineaţă ploioasă

În zona de vest a ţării, există deja o psihoză a caniculei, astfel că, de pe la începutul lui Martie, ne posomorâm anticipând arşiţa ce se va instaura. Apoi, când se apropie Iunie şi ne convingem că nu ne-am înşelat, ne amăgim cu iluzii: „Poate va fi un an ploios!”. Şi, din nădejde în nădejde, depăşim râuri de năduşeală, răsucim perna în care penele se vor fi macerat, răspândind miros acriu până prin Octombrie.

„Dacă mi-am luat cearşaf magnetic, puteam să renunţ la vreo trei zile de Papa-Caffe şi să-mi cumpăr şi-o pernă specială. Cică, nu face acarieni, că-s umplute cu naiba ştie ce biluţe… Acum, nu de acarieni mi-e mie, da’ cred că nici nu pute!” – gândeam, întins – evident – pe cearşaful magnetic şi privind, prin fereastra deschisă, la ploaia ce tocmai se îndură să pornească.

„Ieri m-a sunat Marcel… Ce sonat! Să plece-n America taman acum, când se împute treaba şi la ei! Cică: Ce mai face Arhelau? Că fix de Arhelau îmi arde mie… I-o fi fost dor de casă dacă, în loc să-şi ia un hamburger, ori ce porcării mai au ei pe-acolo, aruncă banii ca să discute cu mine nimicuri…”

Deşi conversaţia cu Marcel îmi păru anostă şi, dacă ar fi fost după mine, m-aş fi lipsit bucuros de ea, cei de la CIA o socotiră interesantă, însă aceste amănunte aveam să le aflu mai târziu. În acea dimineaţă, cum spuneam, priveam ploaia şi, din vreme-n vreme, strigam la Nataşa să nu mai răscolească în ghiveciul cu iarba mâţei. Bătând în retragere, pisica găsea pe dată altceva de răsturnat ori de împrăştiat, astfel că-mi zisei că-i tot aia.

Prin minte nu mi se închega nimic notabil, gândurile fiind fluide şi capricioase, după tiparul norilor care, în pofida unei ploi dese, parcă ameninţau că-i doar un capriciu, soarele urmând a ne tortura din nou, spre bucuria celor de la Meteo care vor putea anunţa vreme frumoasă la tot cartieru’.

Ce-aş mai putea să scriu? Sexualitate explicită?… Mă depăşeşte! Lucrări ştiinţifice? Nu le citeşte nimeni! Versuri? Nu-s nici suficient de talentat, nici îndeajuns de bou!… Ce-ar fi să încerc genul poliţist? Cică e cerere… Pornesc de la un trup neînsufleţit, vine un locotenent haios şi, adunând indiciile, ajunge la asasin, după o serie de peripeţii… Şi? O fi cerere, dar îmi pare banal… În realitate, crimele n-au nimic spectaculos. Derbedeul dă cu cuţitul, şi-l văd câţiva, îl descriu, iar Poliţia îl găseşte după portretul robot, mai devreme sau mai târziu. Ori dă peste ei în centrul vreunui oraş, încercând să vândă ce-au apucat să ia din casa victimei. Sau se îmbată în vreun birt sordid şi-ncep chiar ei să dea pe goarnă… Şi-atunci, vine câte-un Colombo şi-i pofteşte la Secţie, după ce a fost sunat pe mobil de vreun informator. Dar, în genul poliţist nu trebuie să rămâi strict cantonat la treburi poliţieneşti. Aş putea băga ceva cu spionaj… Vreo conspiraţie mondială, dejucată de Igor de la FSB. Chiar! Aş mai trage o băută cu Igor!…”

Pe când gândeam la toate acestea precum şi la alte prostii, în cadrul ferestrei apăru o matahală neagră, suspendată de un cablu. Apucai doar să zăresc arma cu amortizor îndreptată către mine, apoi saltul Nataşei care se fixă cu ghearele pe capul arătării. Individul, încercând să scape din încleştarea pisicii, îşi descărcă revolverul în picior, apoi, slăbindu-se brusc cablul – ori ce s-o fi întâmplat – căzu în grădinuţa din faţa blocului, în hohotele de râs ale trecătorilor.

– Super-agentul Ross de la CIA… – făcu ironic Igor de la FSB, care-l aşteptase în uliţă aprinzându-şi o ţigară Kazbek. Iarăşi ai cacarisit-o! Ce-i drept, nu puteai prevedea că te va ataca Nataşa… Şi cum fiara fioroasă are aproape două kile… Şi-a mai rămas vreun loc în care să te împuşti?

Cu greu, super-agentul Ross reuşi să se ridice, apoi rosti icnind:

– Să nu mă baţi, că spun tot!

Igor de la FSB se amuză vizibil, replicând:

– Acum, faci literatură de anticipaţie? Bineînţeles că vei spune tot, aşa cum ai făcut-o de fiecare dată! Uneori, mă şi mir de perseverenţa ta! Cred că-ţi place să o-ncasezi…

– N-am avut ce face, aşa erau ordinele de la superiori… Dar, dacă îmi daţi o identitate nouă şi-o locaţie discretă pe o insulă, îi dau dracului de imperialişti şi lucrez pentru voi!

– Să lucrezi pentru noi e mai dificil, căci FSB nu agreează acţiunile eşuate în mod lamentabil. Dar, dacă te vezi cu Melatov, mutra îţi va fi anevoie de recunoscut ulterior, iar treaba cu insula s-ar putea aranja…

Domnul plutonier-major Onici, aflat în trecere către Papa-Caffe, interveni pe această replică:

– Chiar, că Sahalin e insulă! Sau acum îi trimiteţi pe Novaia Zemlea?…

– Depinde… Ross îmi este prieten vechi… – ezită Igor şi, ca pentru a-şi clarifica o idee, îi împuşcă o palmă peste ceafă super-agentului.

Între timp, femeile din bloc îl prinseră pe complicele lui Ross, aplicându-i o corecţie.

Spre seară, rememorând în Papa-Caffe evenimentele din zorii zilei, ca şi proiectele mele literare, domnul Onici concluzionă:

– Păi, cel mai bine-i s-o dai pe spionaj! Nici nu trebuie să născoceşti prea mult, doar relatezi întâmplările…

Cam într-acolo înclinam şi eu cu intenţiile, dar, ca să-mi izbutească scrierea fără să-mi bat capul prea mult, era necesar să discut şi cu Igor, ca să aflu dedesubturile tărăşeniei.

Posted in cuvinte, de-ale altora, literatura, scriitori Tagged: Ioan Usca, Ultimul Mitropolit

Prima parte a Ultimului Mitropolit