cu trenul

Thursday, 19 November 2009 at 01:49

Vine textul, literă după literă, să acopere lipsurile pe care milioanele de pixeli din fotografii nu le pot transmite: sugestii referitoare la gust, miros, timbru vocal etcetera. Sunt în tren, vin de la Rapallo, am fost la plimbare cu Giulia. M-am aşezat într-un vagon aproape pustiu şi citesc a treia carte din seria misterioaselor poveşti scrise de Zafòn, “Marina” (da, da, aia care mi s-a lipit de mână şi m-am trezit cu ea la casă într-un articol precedent de pe blog, la ieşirea din librărie). Am impresia că scriitorul cu pricina mi s-a strecurat subtil în preferinţe, nu neapărat pentru stilistica literară desăvârşită, ci mai mult pentru îndemânarea de a induce senzaţii. Ştie să-i mângâie cititorului în mod eficient lobul responsabil cu imaginaţia. Alături de mine – cangurul meu. Relaxat şi el, cu o carte-n mâna. Habar n-am ce lecturează, îl analizez fără să ridic ochii de pe pagină, îl simt pe flancul drept al câmpului meu vizual. Nu se mişcă, fapt pentru care probabil nu voi scrie cine-ştie-ce despre el azi. E zece seara, trenul circulă în pierdere pentru regiile autonome de… ce-or mai fi ele. În tot vagonul ăsta suntem vreo patru oameni, dintre care numai 25% posedă cu siguranţă bilet. Cangurul ridică botul din carte şi-mi zice în română, sperând să nu fie niciun călător conaţional în preajmă: “câtă energie consumă şarpele ăsta de fier să ne ducă acasă, şi câţi bani face stăpânul lui de pe urma noastră?” Exact la asta mă gândeam şi eu. O femeie aşezată cu trei banchete mai în spate râde. Îi fac un portret fără s-o privesc, nu mă interesează cum arată, îmi pot imagina. După cum râde – pe trei voci – aş zice că fumează cel puţin două pachete de ţigări “Diana” roşu pe zi. Cred că-i scundă şi slabă, pentru că deşi fumează exagerat de mult, râsul pe trei voci nu prea are rezonanţă, deduc de-aici un torace de dimensiuni reduse. Cangurul se uită la mine peste ochelari, cu un gest tipic de controlor de bilete. Băi, tu chiar ştii tot ce gândesc? “Urăsc să te uiţi la mine peste ochelari”, îmi zice. Femeia împrăştie cascade zgomotoase de râs plin de funingine, adică horcăie oripilant. Cangurului i se ridică părul de pe spate, e uimit şi el. “Doamna aia nu mai are prea multe zile”, zice. De unde ştii tu, deşteptule, câte zile mai are femeia de trăit? “N-auzi cum horcăie?” Fii băiat finuţ, zic, e treaba ei ce face cu plămânii din recuzită. “Păi îmi face greaţă, aia face, că râde de parcă urmează să-şi verse maţele-n orice moment, aşa că nu e doar treaba ei!” Băiete, ştii ceva, du-te şi zi-i tu să nu mai râdă, dacă eşti atât de sensibil. Se ridică isteţul şi se duce la femeie, căreia-i aplică privirea de naş, peste ochelari, cu mâinile încrucişate peste marsupiul din care îi ies cartea, biletul, sticla cu apă minerală şi celularul. Femeia, în loc să se potolească la asemenea vedere înspăimântătoare, schimbă tonalitatea horcăielii şi continuă pe o frecvenţă ceva mai înaltă, se învineţeşte, începe să tuşească, se uită iar la cangur şi horcăie mai cu poftă. Vine ăsta la loc, dezamăgit. “Am ceva pe faţă sau de ce râde aia?”, întreabă. Pe faţa ta DE CANGUR? zic. Nu, n-ai nimic, ai o pereche de ochelari şi o privire ambiguă; de ce? “Doamna are bujori violeţi în obraji şi râde isteric de când m-a văzut; să chem salvarea?” Vine naşul, auzind atâta hărmălaie – la naiba, mereu apare în cele mai proaste momente. “Care-i şmecheria p’aci?” întreabă, privindu-ne pe toţi peste ochelari, încrucişând parţial mâinile, clănţănind nervos din compostor cu mâna dreaptă şi scărpinându-şi gaura din barbă, iritat, cu mâna stângă. Femeia îl vede şi se descompune de râs, n-are aer, râde convulsiv, n-apucă să respire printre horcăieli, îi sar lacrimile ca din stropitoare şi are faţa tumefiată. Grotesc. Cangurul se uită la controlor peste ochelari. Controlorul se uită la cangur. “Băi şmechere, ce faci, mă imiţi?! Ia vezi că te dau jos la prima!” Ridic privirea din carte şi mă uit peste ochelari la controlor. Băi nene, cheamă o salvare, că doamna se sufocă. Ăsta se isterizează şi-mi împinge vertiginos capsatorul de bilete-nspre nas. “CARE-I ŞMECHERIA BĂ!! CĂ VĂ DAU JOS ACUMA!” Cangurul surâde glacial, se-ntoarce şi-mi zice: “Ai observat şi tu că naşu vorbeşte-n română?”

cu trenul