Thursday, 20 November 2008 at 01:50

Îmi este atît de dor, încît aş pleca pe jos, să simt că mă apropii măcar cu zece paşi!

Îi rog pe cei cărora le stă pe buze să-mi spună că “mi-am creat o nouă dramă”, să nu citească mai departe, pentru că drama care persistă e doar aşteptarea, nu timpul, nici distanţa; timpul e chestia aia inventată de oameni incapabili să înţeleagă o viaţă altfel decît împărţind-o în porţii mici şi egale numite secunde. Nu distanţa e drama, depărtarea nu a fost ceva imprevizibil, nu şi la noi, ba chiar a fost imediat evidentă, făcea deja parte din condiţia noastră existenţială. La fel ca şi timpul, invenţia numită distanţă se masoară în numere mici, în paşi, în metri şi alte derivate născocite de om. Pentru noi, distanţa nu se împarte, de fapt, decît în “acolo” şi “aici” iar timpul în “atunci” şi “acum”. Viitorul e cuprins în “atunci”, la fel ca şi trecutul.

Drama e faptul că nu ne-am întîlnit încă de cînd eram copii, să ne fi putut lipsi de tot ce-a urmat pînă cînd ne-am regăsit şi recunoscut. Drama e ce-am trăit şi ce-au trăit alţii din cauza noastră, fiindcă alături de ei niciodată nu am putut fi aşa cum suntem noi împreună şi pentru că, în marea căutare de siguranţă şi linişte sufletească, ne-am şi s-au complăcut, obişnuit, adaptat, păcălit că era bine.

Anunțuri
Thursday, 20 November 2008 at 01:50