suprarealism feroviar

Saturday, 17 January 2009 at 13:32

imagine: Wolf und Petra – “The jacobite”

Urc în tren şi-mi aşez cu grijă cangurul sus, la bagaje. Îmi ocup locul în compartiment, iar mă ridic, mai scot câte ceva din marsupiul cangurului meu suprarealist: vreo două griji de rumegat, inclusiv frica să nu aţipesc şi să ratez staţia la care tre’ să cobor. Pun cangurul la loc, pe raftul de metal, mă aşez iar. Avem întârziere, s-a stricat locomotiva. Mă ridic, mai scot câteva îngrijorări din buzunarul organic imaginar al tovarăşului meu de călătorie, mai scot şi ipotezele nefaste, câteva gânduri negre despre deraieri de trenuri, accidente globale şi catastrofe cosmice, să n-adorm cumva. Naşule, cam cât de întârziaţi suntem? Păi, să tot fie vreo oră şi ceva, că uite, s-a stricat locomotiva, aşteptăm alta din Rogoredo, numai că merge şi-aia ca ţestoasa, că nu-i dau ăştia verde pe la macazuri. Trenitalia. Cangurul începe să se agite, îl cobor şi-i dau voie să mai ţopăie pe culoar,în căutare de premoniţii funeste, îl însărcinez să schimbe dublurile de frici cu vreo psihoză mai de Doamne-ajută de pe la cangurii altor călători. Intră iar naşul în compartiment, ţinându-mi cangurul de după ceafă, ce-i ăsta, zice, n-ai voie cu animale la bord. Care bord, că doar nu suntem într-o navetă spaţială, mă enervez. E cangurul meu purtător de angoase, îi explic. Are bilet? N-are, că-i imaginar, încep să mă foiesc şi simt că-mi creşte tensiunea, te pomeneşti că-i flutură prin minte să ne dea jos, pe mine şi pe amicul meu. În ţara asta e obligatoriu ca toţi călătorii să aibă bilet, săltăreţul ăsta n-are, îl dăm jos. Ia uite-l p’ăsta cum se screme să facă poante cu mine, “săltăreţul” auzi, bine, zic, dă-l jos, da’ stai mai întâi să-mi iau toate paranoile din marsupiu. A, şi vreau formularul de plângeri de la protecţia consumatorului, vă fac o reclamaţie de n-o să ştiţi pe care parte să scoateţi cămaşa, păi asta-i companie? Întârzieri de peste-o oră? Ne cerem scuze. Puteţi cere ce vreţi, din partea mea e mare lucru c-aţi primit până şi banii pe bilete. Cangurii din celelalte compartimente aud hărmălaia de la noi şi, simţind pericolul care-i păştea, se-adună indignaţi la uşa noastră. Naşule, ia uită-te-n spate. Un cangur mare şi negru stătea-ntr-un cot pe coridor, c-o ţigare neaprinsă-n colţul botului (că-n tren nu se mai fumează) şi-l fixa încruntat pe naş. Aoleo, da’ câţi sunteţi! Nu e voie cu animale la bord!! Ăla negru rânjeşte la controlor şi-i arată insigna de angajat la căile ferate, amice, suntem colegi de breaslă, zice, dacă mă dai jos şi pe mine, îţi las toate grijile din buzunar pe cap, s’te văd atuncea cum te mai descurci cu găuritul biletelor. Fii atent ce fază, ăla mare şi negru era cangurul naşului şi el habar n-avea, halal senilitate, mă mir că-şi aduce-aminte unde locuieşte! Înghite în sec, îmi restituie animalul şi pleacă mai departe. Cangurul lui personal îl urmează, culmea-i că au acelaşi mers şi-aceleaşi gesturi sictirite. Când ajung la destinaţie depun plângere şi-mi cer banii înapoi, ce neam de intercity o mai fi şi ăsta, care se urneşte c-o oră şi-un sfert mai târziu decât ne informează vrăjeala aia de tabelă!

Posted in comentarii, cuvinte, de-ale meleTagged: compuneri despre calatorie, compuneri despre tren

Anunțuri
suprarealism feroviar