Povestea Cocoşatului de la Notre Dame

Friday, 20 March 2009 at 11:31

imagine de Gabriel Pacheco

La zece ani după Sfârşitul Lumii, Cocoşatul şi-a recăpătat încrederea în existenţa fizică a conceptului de “mâine” şi a reuşit să-şi depăşească limitele psihologice impuse de memoria afectivă: s-a simţit din nou capabil să fie la înălţime.

Singuraticul plutea în derivă pe oglinda liniştită a Oceanului Planetar de Tristeţe, cocoţat pe un turn alb şi negru; încerca să se înveselească numărând cei zece copaci care supravieţuiseră Apocalipsei. Avea un prieten radioactiv pe care-l legase cu o sfoară (şi ea tot radioactivă) de turnul de control. Amicul plana zăngănind pe deasupra copacilor.

“Ce frumos era când pe faţa Pământului trăiau Păsări!”, îşi îndulcea Cocoşatul gândurile, privindu-şi cu drag prietenul zburător.

“Ce frumoase erau acoperişurile boeme din Montmartre!”, îşi spunea privind coroanele celor zece arbori carbonizaţi.

“Ce trist era când purtam povara de a fi marginalizat şi sufeream nedreptatea traiului într-o societate incorectă din punct de vedere politic, cât de mult îmi doream să mă răzbun pentru toate săgeţile din privirile lor urâcioase!”

Cocoşatul suferise modificări genetice în urma Apocalipsei, pierzându-şi povara pe care-o purtase cu resemnare toată viaţa între omoplaţi, devenise un om drept, pe care catastrofa globală îl metamorfozase într-o fiinţă bună, frumoasă şi sănătoasă.

“Ce rost are să fiu perfect, dacă am rămas Singur pe Pământ şi n-are cine să mă vadă, să-mi vorbească şi să mă iubească!”

Anunțuri
Povestea Cocoşatului de la Notre Dame