Forevăr (Mariuşa XVII)

Wednesday, 21 January 2009 at 12:19

link imagine: aici

Mă distrez să răspund “o duc în pod” la întrebarea: “ce faci cu viaţa ta?”; se uită amicul Zet la mine pe sub sprâncenele albulesciene şi nu-nţelege unde-i metafora sau esenţa glumei; de fapt, nu-i nicio poantă, chiar o duc în pod, pe ea, pe viaţă, îndată ce-o trăiesc, bucată cu bucată, îi duc rămăşiţele-n mansardă şi-n atic, pentru că debaralele şi garajul deja s-au umplut cu semne fizice şi resturi ale traiului pământean.

Am urcat azi dimineaţă să-mi caut pachetul cu scrisori de pe vremuri, înjurând condiţia-mi de pensionar cu dureri de şale, crampe, insomnii şi timp liber în exces, timp liber la care visam de patruzeci de ani; evident, acum, când îl am şi mă pot lăfăi în el – adică mai precis mă înec, pentru că-i peste tot – nu mai ştiu ce să fac. Sunt deprimat. Oare chiar ăsta să ne fie rostul pe pământ? Să mâncăm şi să dormim, să lucrăm şi să creştem copiii? Şi când toate astea încep să meargă de la sine, ce rost mai avem când copiii sunt la casa lor, când mâncarea ni se administrează intravenos, când pe ex-postul de ziarist a fost angajat un mucos care abuzează de invective pentru a creşte ratingul şi popularitatea ziarului, când nici măcar somnul nu mai are chef să-mi stea prin preajmă?

Trebuie să-ţi găseşti ceva de făcut, zice Zet, bun, dar ce? Că artrita sau artroza şi varicele nu se entuziasmează din cale-afară când vreau să le pun la treabă. Citeşte, scrie, fă-ţi abonament la clubul de şahişti, fă goblenuri şi obiecte artizanale, fotografii, plimbări, excursii pentru vârsta a treia la Barcelona, mergi la plajă, pescuieşte, dormi, invită-ţi nepoţii la o prăjitură, nevasta la restaurant, câinele la iarbă verde, amicii la un pahar de vin acasă, vezi, ai multe de făcut. Ba pe astea le face Mariuşa, eu mă dezmierd în comoditatea de-a o privi. Mă uit şi privesc, cum s-ar spune. Stau şi admir, cu pipa-n dinţi. Sunt extatic şi extaziat, ea e hiperactivă şi eu resimt consecinţele în locul ei, contribui şi eu cu ceva: ea face şi eu obosesc, ea spune şi eu ascult, trăim o dulce complementaritate simbiotică.

Când aveam cu treizeci de ani mai puţin, nu mi-aş fi dorit nimic mai mult decât cele înşirate de Zet mai sus, dar acu’ am impresia că mă scurg prin lume degeaba, ca apa din cadă, când începe să se-nvartă tot mai repede şi tot mai puţină, apropiindu-se de gaura de scurgere; aveam multe de făcut când cada era plină, s-au plimbat bărcuţe de hârtie kilometri întregi pe mine. La un moment dat, cineva a scos dopul şi-am început să mă scurg ireversibil. Acu’ stau ca pe nisipuri mişcătoare, mi-e frică să mai încep altceva, pentru că mă aştept din clipă-n clipă să mi se termine strada de sub picioare.

Aşa că stai degeaba şi-ţi impui să te concentrezi pe iminentul sfârşit? Asta vrei să faci până la capăt? Mai ai poate un an, poate încă zece, cin’şpe. Ai tot timpul din lume să faci lucrurile pe care le-ai tot amânat. E sadic, acum ai timp să le faci, dar nu mai ai nici chef, nici putere.

Mă întorc abătut acasă, cu senilitatea mea pe umăr, ca un guler de nurcă, Mariuşa comandase mâncare thailandeză, la mulţi ani, zice zâmbitoare, am un cadou pentru tine, azi împlinim 53 de ani de când suntem împreună! O viaţă de om, de om chiar norocos, mă gândesc, ce frumoasă eşti cu părul alb, eşti toată numai ochi, ce bine-ţi stă rochia asta neagră, ce parfum drag ai, ce frumos miroşi, ce bună eşti, cât de uşor ştii să-mi dizolvi norii negri din gând, pentru cât timp încă de-acum înainte? Forevăr, îmi spune râzând şi-mi întinde un pahar să ciocnim. Am şi eu un cadou pentru noi, hai să mergem la Barcelona. Forevăr, zic, şi ciocnim.

Posted in compuneri, cuvinte, de-ale mele, literaturaTagged: Mariuşa

Anunțuri
Forevăr (Mariuşa XVII)