somnul de-amiaz’

Doarme grija. Somn de voie. Sopingu’ de uichend n-a dat roadele asteptate. Ba chiar m-a cam scos din sarite. Ies din Mall cu tolba plina de  rafinateturi si produse alese, tolba care – de hartie fiind – desi de firma, mi se rupe. Delicatesele curg pe asfalt, se sparg, se imprastie, caviarul scandinav mi se impute cu aroma parfumului armani, bluza de matase culoarea perlei mi se imbiba in maniera complet non eleganta cu vinul rosu barbera din 99, cioburile din sticla de vin imi umplu de respect pantofii de la gimi ciu. Vin acasa si ma arunc pe pat. Patul geme. Adorm. Visez ca-s un haiduc si merg pe cal prin codrii patriei in cautarea boierilor basesti, pe care vreau sa-i ucid si sa-i gatesc la protap in fata caminului cultural. Sa-i dau la porci. Cu banii lor sa-mi recuperez cumparaturile pierdute prin fundul sacosei de hartie marca luì vuitòn. Si restul de bani sa-l dau saracilor. Ma trezesc si ma apuc de reparatii casnice, ca un bun instalator si depanator de calculatoare rablagite, ce ma aflu. Operatiunile incheindu-se cu succes, ma autentific si vin sa scriu draciile astea. S-aveti o saptamana dupa pofte si merit.

Anunțuri
somnul de-amiaz’

Două mii de zile proaste

Friday, 23 April 2010 at 17:06

I

Auzind bătăile clopotelor, gospodina se opreşte din frământat, îşi şterge cu marginea şorţului mâinile de aluat şi fruntea de gânduri negre şi desenează grăbit o cruce mare peste viitorii cozonaci, compunând în şoaptă o rugăciune minimalistă pentru toate gospodinele transpirate din faţa tuturor cuptoarelor de pe glob.
G dă clik şi salvează paragraful de incipit pentru noua sa nuvelă. N-are chef să pună diacritice, mai e şi ziua lui onomastică, o poate lăsa mai moale cu munca. Merge să-şi cumpere un loz şi o pâine împletită. Azi e mulţumit, a progresat, îşi simte sfântul tiz în preajmă, dac-o vrea, poate şi mâine să-l mai ajute cu înc-o frază. Pisica nu pare prea încântată, se uită pe fereastră, i se mişca ritmic vârful cozii.
Nepoţii urăsc pilaful de urzici. Şi verdeţurile din ciorbă. Şi fructele proaspete la desert. Bunicii urăsc fastfoodurile. Nu că ar milita pentru o alimentaţie sănătoasă bazată pe o recoltă “bio”, ci pentru că-i irită expresii de tip “macchicken” sau “doublecheeseburger”. Mâncarea e tot mâncare, se mestecă şi se înghite, de ce să n-aibă şi un nume uşor de pronunţat? Şi pentru că fastfoodul costă cât un pumn de sare în ochii pensionarilor. E o insultă să dai zeci de lei pe nişte bulci de pâine pe dinăuntru cu umplutură de pârjoale la grătar, muştar, castraveţi muraţi şi o frunză de salată verde.
Gândindu-se cum să lege gospodinele din primul paragraf cu pensionarii din cel de-al doilea, G aţipeşte cu fruntea pe antebraţul drept. Visează o livadă de vişini, un pescăruş, un apus de soare, o furtună, o oră de geografie din copilărie şi bustul roşu cu buline albe al vecinei de vizavi. Se trezeşte cu nările pline de Omo Spring Flowers din rufele vecinei cu buline de vizavi.
Iese repede la geam să-i facă din mână semnul cotidian de salut, vecina tresaltă şi-i răspunde, cu o mişcare din cauza căreia scapă un cârlig din mână, se precipită fără succes peste frânghii după el, gest care o face să piardă doi nasturi de la piept şi să îşi vadă imensele ţâţe grăbindu-se peste geam, afară din sutien, pe urma cârligului. G şi sfântul G de lângă el se amuză discret. Vecina îşi adună cu o mişcare fulgerătoare sânii revărsaţi peste pervaz, închide zgomotos fereastră şi dispare după perdea. Încă o zi bună, G se simte norocos.

Două mii de zile proaste

sensibilizare…

Friday, 12 March 2010 at 22:54

via Nea Costache

Brâncuşi în suferinţă

Locuiesc în Târgu-Jiu, oraşul lui Brâncuşi şi spre ruşinea mea, de aproape doi ani, nu mai trecusem prin Parcul municipiului ce adăposteşte nestematele sculpturi ieşite din dalta marelui sculptor. Prin noiembrie, am trecut prin parc, însoţit de fiul meu, Mitruţ. La revederea operelor lui Brâncuşi, ambii, am ramas profund impresionaţi de starea avansată de degradare a acestora iar Mitruţ a făcut fotografii, pe care le-a postat pe blogul său. După o serie de articole, aici, aici şi aici ale lui Mitruţ, postul de radio local, Radio Targu Jiu , a verificat starea de degradare a monumentelor, iniţiind campania “Operele lui Brâncuşi – neglijate de autorităţi”.

Instituţia care ar trebui să se ocupe de monitorizarea si protejarea ansamblului târgujian tratează cu dezinteres aceste probleme, considerând că degradarea este normală. Sorin Lory Buliga, directorul Centrului de Cultură si Artă ”Constantin Brâncusi” a negat, initial, într-o interventie telefonică în cadrul matinalului, că ar exista astfel de probleme, lăsând impresia că nici măcar nu le cunostea. Asta, în ciuda faptului că sediul centrului pe care îl conduce este în Parcul Central, la doi pasi de Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor sau Poarta Sărutului.

Vox Lory Buliga 1

Negriturile, petele sau găurile apărute în scaune pot fi observate de orice trecător prin Parcul Central. După ce a văzut fotografiile, postate si pe site-ul radiotargujiu.ro, Lory Buliga si-a schimbat declaratia, spunând însă că problemele invocate sunt de mai mult timp, si nu pot fi considerate degradări.

Vox Lory Buliga 2

Din 2003 si până în prezent nu s-a mai făcut nimic pentru protejarea operelor brâncusiene, autoritătile considerând că acestea arată exact cum trebuie. Nici la capitolul imagine, Centrul Brâncusi nu stă prea bine, din moment ce nici măcar site-ul care ar trebui să-l promoveze pe Brâncuşi nu functionează. Angajatii Centrului pentru Cultură si Artă Constantin Brâncusi sunt însă mai linistiti ca niciodată, încasându-si lunar salariul pentru a nu face nimic. Anul acesta, Primăria Târgu Jiu a alocat celor trei angajati un buget de 300 de milioane de lei vechi, fondul de salarii nefiind inclus în acesti bani.

Sursa

Pe mine, să vă spun sincer, ca şi concetatean al lui Brâncuşi, indiferenţa, nepăsarea şi de ce să n-o spun, nesimţirea celor care sunt plătiti să aibă în atenţie aceste opere de o valoare inestimabilă (nu numai pentru Târgu-Jiu ci pentru România), mă doare. Îi rog pe toti prietenii şi colegii mei de blogosferă, să preia aceste probleme grave pe blogurile lor, pentru a sensibiliza pe cei care ar trebui să-i preocupe aceste monumente de artă, respectiv, cei din Ministerul Culturii şi Cultelor din Romania.

Daca lor nu le pasa că aceste opere se degradeaza, sa dovedim ca nouă, romanilor, ne pasă si ne doare indolenţa lor.
Vă rog, consideraţi-o ca pe o leapşă pe care-i rog s-o preia câţi mai mulţi bloggeri.
Deja bloggerii romani au dovedit ca sunt o forţă şi trebuie să o dovedim şi acum. Vă mulţumesc!










Îndosariat la:de-ale mele Tagged: Brancusi, Nea Costache

sensibilizare…

anotimpuri

Thursday, 18 February 2010 at 22:01

Plombele proaspete muşcă din mărul rece şi dor. Paşii copiilor plimbă frunzele uscate de tei pe trotuar. Tornadele mici de praf aduc toamna în oraş, o ascund în movile de frunze pe marginea străzii. Măturătorii piaptănă parcurile şi desenează cărări în pământul umed, adună frunze de tei cu dinţii de metal. Le dau foc. Oraşul miroase a râme arse, a frunze moarte, a mere reci, a vinete coapte, a cărţi noi şi a cerneala de pe prima pagină a caietului. Cartierul tremură prin fumul alb al focurilor de frunze. Blocul tremură prin fumul albăstrui al gogoşarilor de pe plită. Oraşul face zacuscă. Zacusca şi fumul ardeilor copţi alungă bărbaţii de-acasă. Îi trimite la crâşmă, unde Gina îi face să râdă pentru că are fusta scurtă, cămaşa strâmtă, pantofii cu toc înalt şi halbele reci cu spumă în ambele mâini. Cui îi mai pasă de gogoşari.

Nevestele se evită reciproc. Au treabă. Toamna înghite nevestele de pe stradă şi le ascunde în bucătărie, le învăluie în fum de ceapă prăjită. Nevestele se simt în siguranţă între borcanele cu zacuscă. Îşi fac cruce – pline de recunoştinţă – atunci când bărbaţii ies din casă şi pleacă în treaba lor, la fel cum se bucură misterios atunci când copiii dispar după bloc, la colţul străzii, în drum spre şcoală.

Drumul spre şcoală e amorţit de-atâta noapte. Le înghite zilnic copiilor paşii, căscatul şi frecatul la ochi. Privirea lor e moale, se prelinge pe trotuar de acasă până la şcoală, face cunoştinţă cu toate crăpăturile din asfalt, cu mucurile de ţigară, cu dalele sparte şi cu garoafele îngheţate din găleţile florăreselor.

Primul copil ajuns în clasă găseşte lumina deja aprinsă, băncile paralizate sub aerul rece al neoanelor albe, tabla moartă pe peretele de sub stemă, perdelele obosite, apretate cu praf de cretă şi abur din gurile elevilor, catedra severă cu faţa ei vişinie, de masă, plină de coatele profesorilor.

Copiii urăsc întâlnirile matinale cu sala de clasă, le detestă în fiecare zi în porţii egale şi îşi promit că după cei 12 ani nu vor mai călca niciodată pragul vreunei şcoli. Copiii nu urăsc învăţătura, ci tabieturile şcolare; îşi urăsc maturizarea în aceeaşi măsură în care îşi condamnă condiţia existenţială de copii, deşi pe cea din urmă o acceptă, fiindcă ştiu că e doar temporară.

Maturizarea e iremediabilă. Bărbaţii îşi ascund copilăria în jucării noi precum maşina, halba de bere, amanta, loteria şi derivate ale respectivelor. Femeile îşi ascund o vreme copilăria în jocurile propriilor copii, după care încep să facă din ea conserve pentru iarnă şi curăţenie generală, ascunzând-o în cratiţe şi borcane, în aspirator, în maşina de spălat, în subsolul blocului.

Casele sunt ascunzătorile preferate ale femeilor. Barurile sunt seifurile pline cu sentimentele bărbaţilor. Uneori rolurile sunt inversate. Foarte rar. Copiii nu ascund nimic, copiii se ascund pe ei înşişi cu speranţa de a fi căutaţi şi găsiţi acolo, după şifonierul plin cu jucăriile părinţilor: blănuri, cravate şi naftalină.

anotimpuri

expresii frumoase pentru compuneri

Monday, 15 February 2010 at 02:07

Citim Herta Muller“Încă de pe atunci vulpea era vânătorul” – şi nu ne mai săturăm de citit. Vizionăm “Amintiri din epoca de aur” I şi II. Mungiu şi încă cineva. Nepreţuit. Mai vedem şi “Nunta mută”. Mălăele şi încă cineva. Inegalabil. Sărim cu bătaie la primul prag direct în miezul culturii contemporane. Post-comunism, suprarealism, legende cu aromă de proză fantastică şi muză cât se poate de reală. Din bube, mucegaiuri şi noroi.

Zice Herta, după cum urmează. Cu ghilimele şi de la capăt:
___________________
“Periferia era agăţată cu sârme şi ţevi de oraş şi cu un pod fără râu. […] La celălalt capăt al periferiei câmpul mânca tot şi fugea cu frunzele zarzavaturilor hăt departe; acolo, în spate, sclipeau pereţii albi. Erau mari cât palma, acolo se afla un sat. Între sat şi podul fără râu atârnau oi. Ele nu păşteau frunzele zarzavaturilor, drumeagul din câmp era năpădit de iarbă şi ele păşteau drumeagul înainte ca vara să se sfârşească. Apoi apăreau la marginea oraşului şi lingeau pereţii fabricii.”
___________________
“După o ploaie de vară, care nu izbutise să răcorească pietrele din curtea interioară, şiruri de furnici năpădiseră crăpăturile. Adina turnă apă cu zahăr pe ţeavă îngustă şi transparentă a unei andrele circulare. Puse andreaua în crăpătura pietrei. Furnicile se strecurară înăuntru înşirându-se una după alta, mai un cap, mai o burtă. Adina lipi capetele ţevii la flacăra unui chibrit şi-şi puse colierul în jurul gâtului. Se duse la oglindă şi văzu colierul acela viu, deşi furnicile muriseră încleiate în zahăr chiar pe locul unde se asfixiaseră.”
___________________
“Podeaua era acoperită cu păr tăiat, […] Printre şuviţe se târau gândaci de bucătărie. Şuviţele se ridicau şi se coborau. Părul trăia pentru că îl purtau gândacii. Pe capetele bărbaţilor nu trăia.”
___________________
“Frizerul îşi vârî un pumn de bomboane în gură, când tund atâta păr de la un bărbat ca să pot umple un sac cu el, un sac plin ochi. Când sacul e la fel de greu cât bărbatul, atunci omul moare. Vâr părul fiecărui bărbat într-un sac pân’ ce sacul se umple de tot, spuse frizerul. […] Ea începu să măsoare la croitoreasă viaţa femeilor după greutatea resturilor de stofă. Se ducea adesea acolo, şedea şi privea. […] Ştia la care femeie resturile de stofă vor umple, în curând, sacul, un sac plin, cu vârf, la fel de greu ca femeia. Ştia că femeia de la abator mai avea nevoie de patru rochii până la moarte.”
___________________
“O femeie linge o lingură de lemn, un copil stă pe un scaun şi plânge. În jurul gâtului îi atârnă o baveţică. Femeia îi şterge copilului lacrimile de pe obraz cu baveţica. […] O voce de bărbat strigă, ceapa pute, stai lângă oală ca o vacă, îmi iau lumea în cap, mă duc unde-oi vedea cu ochii. Femeia se uită în oală, suflă în fum. Spune cu glas scăzut şi hotărât, du-te odată, ia-ţi şi catrafusele şi du-te-n măta. Bărbatul o trage de păr, mâna lui o loveşte peste faţă. Pe urmă femeia stă şi plânge lângă copil şi copilul tace privind pe fereastră.”
___________________
“Scrisul tuturor zilelor de şcoală; literele cad într-un cuvânt pe spate, în altul în faţă. Şi negii pe degetele copiilor, murdăria de pe negi. Şiraguri de negi din bobiţe gri, degete ca gâturile curcanilor.
Negii se iau şi prin obiecte, a spus Paul, ei circulă peste tot, pe orişice piele. Adina apucă în fiecare zi caietele şi mâinile copiilor. Creta zgârie tabla, fiecare cuvânt scris ar putea deveni un neg. Pe feţe sunt ochi obosiţi, ei nu aud ce se spune. Pe urmă sună clopoţelul şi Adina stă la toaleta profesorilor în faţa oglinzii. Îşi priveşte faţa şi gâtul, caută un neg. Creta îi mănâncă degetele.”
___________________
“Pe străzi întunecate ca fundul unui sac, noaptea este dintr-o singură bucată şi un pieton nu e decât un zgomot sub bombeul unui pantof luminat.”
___________________
“Abia când se face complet întuneric, se întrerupe curentul. Fabrica de pantofi nu mai duduie […] Plopii înaintează pe toate străzile. Casele se înghesuie strâns una în cealaltă. În spatele perdelelor tremură flacăra de lumânări. Oamenii îşi ţin copiii la lumină, vor să le zărească încă o dată obrajii înainte de dimineaţa următoare.”
___________________
“Hârtia ziarului e aspră, dar onduleul de pe fruntea dictatorului are pe hârtie un luciu viu. E dat cu brilantină şi străluceşte. Firele de păr care îl formează sunt lipite între ele. Onduleul e mare, face ondule mai mici înspre ceafă. Acestea sunt înghiţite de hârtie. Pe hârtia aspră stă scris: Cel mai iubit fiu al poporului.
Tot ce străluceşte vede.
Onduleul de pe frunte străluceşte. Vede în fiecare zi din ţară. Imaginea dictatorului este zilnic în ziar la fel de mare cât jumătate de masă. […] Negrul ochiului priveşte zilnic din ziar în ţară.
În ţară aleargă nervul optic.
[…]
În plopi atârnă păstăi, nu sunt nici seminţe, nici fructe, doar nişte degetare strâmbe pentru paraziţi, pentru muşte şi păduchi de frunză. Cad din plopi şi se târăsc pe ziar. Adina împinge paraziţii cu vârful degetului în onduleul de pe fruntea dictatorului, muştele se târăsc pe marginea părului până la urechea lui, păduchii de frunză simt irizarea luminoasă şi se prefac că-s morţi.
Chelneriţa lasă jos tava, vede obrazul de pe masă, oasele feţei i se zbat, urechea îi arde. Îşi întoarce ochii atât de repede, că frica îi încordează o venă albastră la tâmplă, pune paharul pe fruntea de pe masă. Limonadă e subţire şi răscoleşte băşicuţe galbene, onduleul de pe frunte e în pahar.”
___________________
“În grădinile tăcutelor străzi nu sunt pitici de grădină cu scufe. În grădini stau pietre triste, desculţe până-n creştetul capului. Lei goi, albi ca nişte câini ninşi şi îngeri goi, fără aripi, ca nişte copii ninşi.”
___________________
“În turnul catedralei bătu clopotul, fata slujnicei se uită în sus, râse în hohote, bătăile clopotului îi atârnau de limbă.”
___________________
“Nu mai bea, spune Adina, nu ai gură, tu bei cu fruntea. […] Gâtul lui e uscat, sughite în cămaşă. Ridică paharul, bea dintr-o singură înghiţitură, cu toată faţa, până-n albul gălbui al ochilor.”
___________________
“Greierii ţârâie, ei leagă un şnur întunecat, îmi mănâncă liniştea. S-ar putea ca ei să fie chiar sub bloc. Îmi opreşte respiraţia, simt cum greierii duc blocul în spinare prin iarbă, prin câmpia întinsă, până la Dunăre.”
___________________
“Când vine gerul e octombrie. El taie frunzele într-o singură noapte; e ca un accident.”
___________________
“La degetul lui arătător, pielea e galbenă, aici îi creşte o frunză de tutun de la fumat.”
___________________
“Ţăranii romani mănâncă şi beau prea mult pentru că au prea puţin, a spus Liviu, şi vorbesc prea puţin pentru că ştiu prea mult. Şi n-au încredere în străini, chiar dacă mănâncă şi beau acelaşi lucru.”
___________________
“[…] banii din sertarul mesei lui de lucru nu ajunseseră decât fix pentru o ladă îngustă, din scânduri negeluite. Ăsta nu e un sicriu, spuneau ele, e un costum de lemn.”
___________________
“Copiii smulg firele de iarbă cu tulpiniţele lor lăptoase din pământ şi sug din ele, în joacă. Foamea se află până şi-n joc. Plămânii se opresc din crescut, laptele din ierburi hrăneşte degetele murdare, şirurile de negi.”
___________________
“Când Adina vede iarba înaltă, se gândeşte la Ilie şi-i caută chipul. În capul ei poartă o cutie de scrisori. Când o deschide e goală. Ilie scrie rar scrisori. Când scriu scrisori ştiu unde mă aflu, i-a scris. Dacă ştii sigur că eşti iubit, scrii rar scrisori, a spus Paul.”
___________________
“cerul învârte doi nori albi”
___________________
“Copiilor nu e bine să le spui că un om poate fi la fel de bun ca pâinea caldă, copiii cred asta şi nu mai cresc. Nici bătrânilor nu e bine să le spui asta, ei simt când cineva minte şi se fac mici ca şi copiii, fiindcă nu uită nimic.”
___________________
“Femeia de serviciu spune, la closetul profesorilor nu există hârtie igienică pentru că a fost trei zile la rând câte un sul pe zi şi toate sulurile au fost furate în cele trei zile în mai puţin de un sfert de oră şi pentru că trei suluri trebuie să ajungă trei săptămâni.”
___________________
“[…] apa e încă leneşă sub pod şi cerul se cocoşează de atâta întunecime, Grigore e primul la fabrică.”
___________________
“Vânzătorii de la hala din piaţă sunt oameni bătrâni. Pe pardoseala de beton, între pereţii de beton, sub acoperişul de beton, în spatele tejghelelor de beton, satele atârnă de feţele lor.”
___________________
“Ţese noaptea un sac de întuneric. […] Pe asfalt stă un pantof desculţ.”
___________________
Şi aşa mult mai departe. Foarte bun şi foarte frumos. Savurez cartea asta ca pe-o savarină, pe care-mi doresc s-o introduc cu cea mai minusculă linguriţă din lume în cea mai mică gura din lume, să se termine abia când voi fi de mult sătulă.
Îndosariat la:de-ale mele Tagged: Amintiri din epoca de aur, Încă de pe atunci vulpea era vânătorul, Herta Muller, Mungiu, Mălăele, Nunta mută

expresii frumoase pentru compuneri