nunţi de sezon

Introducerea acestui post e însuşi postul precedent.
.
Lavinia mi-a adus lucruri minunate din Madrid, nici dacă mi-ar fi trecut prin minte să cer cuiva nişte obiecte atât de mişto, cred că nu s-ar fi suprapus atât de bine intuitiv peste preferinţele mele de care nici nu am habar până în momentul în care le găsesc eu însămi prin magazine. Lavinia are nota zece la multe chestii. Intuiţia de a face un cadou mişto (cel puţin în ceea ce mă priveşte) e una dintre materiile la care îi dau media zece fără să aştept să dea teză semestrul ăsta. Evident, am scris-o pentru că ştiu că-mi citeşte uneori blogul. E frumos să mai fac şi dedicaţii din când în când, eventual s-o las mai moale cu toate compunerile pentru puerii ignoranţi, pe care dacă nu i-au educat bine mămuca şi tătuca, eu chiar n-am nicio şansă de reuşită în domeniul ăsta.
.
Mai am o dedicaţie azi, pentru ziua care tocmai s-a încheiat, pentru Cristina, cu un antet de Lamulţiani scris mare-mare. A fost ziua ei şi eu n-am avut credit s-o sun, nici inspiraţia să-i scriu pe messenger, gândindu-mă că oricum nu va citi offlines decât cel devreme mâine, când efectul lor va fi cel puţin înjumătăţit. I-am telepatizat toate gândurile bune şi frumoase de care sunt în stare pentru aproapele meu cel apropiat, sper că i se vor împlini toate, unul câte unul, sau mai bine toate deodată. N-am uitat că era ziua ei, n-am uitat deloc, aşa că nu mă simt copleşită de ruşine/vinovăţie. Întâmplarea face că nu m-am zbătut destul încât să fac un gest frumos la timpul potrivit.
.
N-am făcut frumos, dar am primit frumos, în schimb:
.
1. Zi de soare, în care 10 minute petrecute la geam cu ţigara-ntr-o mână m-au insolat. Zi de plajă petrecută-n casă până când n-a mai fost de plajă şi mi-am făcut curaj să ies în urbe, în recunoaştere.
.
2. Mâncărica de mazăre făcută de bunica, pe care-am gustat-o la prânz. Bun, bun, bun.
.
3. Faptul că webcamul a fost inventat şi unii chiar îl folosesc din când în când, arătându-mi-se mie de la o asemenea depărtare geografică dar nu şi spirituală, ajutându-mă să mai văd şi partea bună a lucrurilor câteodată.
.
4. S-a spart ţeava de miri şi nuntaşi. E gata postul, a trecut Paştele. E dezlegare la nuntă, la carne, la shopping şi la cremele autobronzante. Îmbuibaţi-vă fericiţi în casele voastre de piatră până la adânci bătrâneţi, în belşug şi toate alea bune pe care toţi le spun, dar prea puţini chiar cred ce spun atunci când le spun. Eu le cred parţial. Deci le spun parţial. Casa de piatră e parţial validă, la fel ca şi belşugul. Mi se pare cinic să faci urări suprarealiste sau postmoderne pe timp de criză şi încălzire simultan globale. Aşa că mai bine scot un să fiţi sănătoşi (deşi asta e mai mult o chestie de noroc) şi să nu vă dezamăgiţi reciproc niciodată (chestie care depinde de voi şi numai de voi).
.
5. Un lucru minunat am văzut în seara asta. De fapt aici voiam s-ajung, restul sunt vagamente umpluturi şi garnituri mai mult sau mai puţin interesante ochiului strein. Pe fostul patinoar de gheaţă (în prezent secat, curat şi plăcut uscat, cum zicea nu’ş ce reclamă proastă, ca mai toate reclamele dealtfel) în sezonul cald genovez se întâmplă manifestări şi manifestaţii artistice, târguri etnice, dansuri, concerte, expoziţii, pieţe, discuţii, festivaluri şiaşamaideparte. În seara asta, pe fostul patinoar transformat în ring oval de dans, valsau, tangoau, foxau, bossau, salsau şi etceterau vreo douăzeci de perechi de vârstnici senini şi incredibil de frumoşi, pe care aş fi rămas să-i sorb vizual câteva ore la rând.
.
În momente din astea îmi doresc să avem noroc să prindem vârsta post-pensiei împreună şi să dansăm şi noi la 85 de ani în aer liber, în văzul ochiului curios al trecătorului, la ceas de seară, eu şi Vlad, cu toate reumatismele de rigoare, care să nu ne oprească de la a ne juca în continuare şi de la a ne dori să trăim à la Mariuşa 1000 de ani. N-am mai văzut demult ceva atât de frumos, evident că NU am avut aparatul-cel-iubit la îndemână, precum atunci când mă înham la el şi-l plimb prin lume, rar găsesc ceva care merită într-adevăr pus în cufărul de lucruri frumoase la care să mă re-gandesc atunci când am o zi “nu”.
.
Daaar, dacă aş fi avut aparatul, din poziţia de spectator curios şi exaltat/emoţionat ce eram, din spatele balustradei de lemn care le despărţea dansatorilor trunchiul de membre (iluzie optică, de-acolo, de unde mă uitam), le-aş fi fotografiat entuziasmată numai picioarele, de la genunchi în jos, şi-aş fi scris sub fiecare pereche vârsta aproximativă pe care (cred) o avea cuplul respectiv.
Ne-am ales preferaţii, trei perechi: una de 85 care a valsat minunat (mamaia respectivă avea nişte picioare fantastice şi pantofi de lac, cu toc, glezne şi genunchi fără noduri şi varice sau alte boli care să i le fi distorsionat în ultimul secol de viaţă; moşul îmbrăcat în cămaşă roz era de două ori mai înalt decât ea – al cărei creştet ajungea comod în dreptul coatelor dumnealui); o altă pereche de dansatori mai fragezi, în jur de 65-70 de ani (asta e o vârstă greu de aproximat, sau aşa îmi pare), care erau îmbrăcaţi în negru şi aveau un joc de glezne încântător, se pricepeau mai ales la tango; pe locul trei, o pereche de 45-50 de ani, care s-a descurcat bine de tot la foxtrot.
.
Ne-am uitat la ei mult şi frumos, am încercat să mi-i imprim într-un buchet de neuroni pe care îi ascund acu degrabă în sertarul împricinat de secrete valoroase şi imagini la care mă gândesc când încerc să adorm, în colecţia de situaţii pe care aş vrea să le trăiesc din perspectiva practicantului şi nu a observatorului, în sertarul cu amintiri frumoase, alături de miticul mit al Pomului-De-Crăciun, de urcatul în nuc, de podul străbunicii, de mersul la mare din copilărie, de zilele în care oamenii dragi au venit la mine, de clasa a şaptea, de primele poezii scrise şi de gândurile şi întâmplările pe care le-am însemnat în cele 9 jurnale, tocmai ca să nu le uit, pentru că în momentele alea AM SIMŢIT ceva care ar merita reamintit (era un mare lucru ăsta, să fi scris la 13 ani ca “îmi dau seama că, în clipa asta sunt fericită, scriu “sunt fericită” şi ştiu asta, dar pun pariu că peste 10 ani când voi reciti, n-o să-mi mai aduc aminte de ce am fost atât de fericită când am scris-o”). Am avut dreptate.
.
Patul meu cel mare şi plat mă îmbie ispititor la un nani lipsit de insomnii de-acum până dimineaţă (dacă trecem peste faptul că ora scrierii acestei fraze este 03:23).
.
Cititorului nocturn şi noctambul, o aşteptată noaptă bună.
Cititorului de zi, o altă noaptă bună, pentru mâine seară.

Reclame
nunţi de sezon

miniaturi

the bigger the diamond, the deeper the guilt.

Mi s-a formulat mental o cugetare; da, aia de deasupra. Are nevoie de legendă? Poftim: am impresia că, de multe ori, sentimentul de vinovăţie e măsurabil în gramele de aur şi-n caratele diamantului pe care doamna soţie le primeşte din partea domnului soţ la ocazii speciale. Marja de eroare a cugetării mele se rezumă la două situaţii: prima, în care soţul e greţos de bogat şi aruncă din inerţie parale pe cadouri, fără să le simtă găurica-n contul de la american express; a doua e cea în care domnii în cauză sunt semplicemente snobi, îngâmfaţi şi ignoranţi.

A venit vara, chestie care ar solicita o compunere, dar n-am mai primit cereri disperate în ultima vreme, sau poate am fost mai severă cu etichetele, trecându-mi credincioşii cetitori minori şi fragezi direct la spam, fără să deschid urechea-mi neînduplecată la mieunăturile dumnealor scrise în nu-ştiu-ce-limbă-care-sigur-nu-e-română.

Mă mai gândeam să-i spun lamulţiani Oanei. La mulţi ani, Oana!

Uite o poză cu un caimac straniu de lapte nefiert, pe care mi l-am pus în cafea. Mi-a plăcut geografia potabilă, care s-a grupat molecular într-o conformaţie sugestivă şi despre care încă nu m-am hotărât dacă seamănă mai mult cu Africa sau cu India. I-am zis (in photoshop) Indrica. Nu-i mişto? Cafeaua spune lucruri trăznite. Daţi click întru mărire:indrica

Giulia mi-a adus (săptămâna trecută, când am păţit incidentul cu pilaful de orez cu căpşuni, după care am reparat eroarea culinară cu avocado şi cocktail de creveţi în sos roz, ca în final să adormim de foame de-a latul, în pat, la filmul Milk.. poate voi povesti altă dată despre asta; sau poate nu) un cadou teoretic parfumat, care nu prea se pricepea să parfumeze, dar i-a izbutit o hipnotică flacără de torţă medievală; am fotografiat-o în orele nopţii, cu lumina (naturală) din ambientul nocturn al iatacului personal:1 - giulia's present

2 - giulia's present

Paranteză: de ce când deschid fereastra şi dau perdeaua deoparte, îmi intră MEREU în casă o muscă profund sonoră, imensă, neagră, păroasă şi burtoasă? O fi aceeaşi de fiecare dată? O s-o numesc onomatopeic şi onomastic “Sarmiza”, fiindcă-mi evocă vagamente părul înfoiat şi întunecos al profesoarei omonime de latină din liceu.

Senzaţie: nu văd sesiunea din pricina examenelor, dar mă simt temporar atotputernică şi-nsufleţită de-un avânt cvasi-pionieresc, pentru că azi e azi şi abia mâine va fi mâine.

Secţiunea următoare e dedicată vizualului. Menţionasem în postul precedent ceva despre cadourile perfecte pe care mi le-a adus Lavinia din Madrid, de data asta vă spun şi ce anume sunt ele. Poate vi le şi arăt. De ce nu. Aceeaşi poveste: cum dai click, cum se face mare!

1 – Carte poştală (genială!) de decupat&bricolat (Mi-a adus aminte de revistele japoneze cu puzzles bidimensionale de pliat şi lipit din copilărie, care se transformau în maşini Isuzu 3D, aşa că entuziasmul îmi fu atotcuprinzător şi m-am simţit tânără din nou, aproape ca la 10 ani; am tăiat, am lipit şi am obţinut macheta minusculă (cam 1:1000, aproximez eu) a muzeului T-B din Madrid:

3 - lavinia present

4 - lavinia present

2 – Portchei în formă de album foto, cu încuietoare (!!!) şi multe cărţi poştale (minuscule) cu imagini din palatul regal spaniol, pliate în interior. Fabulos.

5 - lavinia present

3 – Cadoul cu numărul trei a fost consumat cu poftă imediat după despachetare; consta în figurine de marţipan la cuptor; posed încă ambalajul, dar ar fi masochist să-l fotografiez.

Dacă tot veni vorba de miniaturi, vă mai arăt cateva obiecte din cufărul personal de lucruri entuziasmant de mici, cu precizarea: când o să fiu mare, vreau să mă fac primitoare de cadouri:

6 - blaga mini book

7 - mini armani code

8 - mini acqua di gio

9 - mini armani mania

10 - mini cow

12 - mini mini car

miniaturi

descoperiri

Urbs et civitas
clasa a sasea
(fotografie din patrimoniul personal: eu şi Ana în faţa casei străbunicii mele, cu data greşită în memoria aparatului: era 1996 şi nu ‘89)

Satul în care am crescut până la vârsta de 5 ani avea o singură casă cu Telefon/Telegraf, şi anume la Tanti Albina şi soţul ei, Domnul Învăţător (?) Grădinaru; satul avea uliţă de pământ bătătorit, poştă, şcoală (care era simultan şi grădiniţă şi cămin cultural), biserică, două cimitire (unul pentru popi şi pentru enoriaşii exemplari şi unul pentru muritorii de rând), “cooperativă” (adică un fel de strămoş al “magazinului mixt”, unde se găseau ulei, zahăr, săpun, bere, sodă-de-rufe, brifcor, biscuiţi poieni, napolitane şi – foarte rar – ciocolată Dănuţ, cu rom), livadă de meri, ogor cu grâu şi porumb, deal de lut galben şi nisip (care se surpa la fiecare ploaie), pădure (cu bureţi – opintici, alune, clopoţei, fagi şi brazi), gârlă cu raţe sălbatice şi case cu ogrăzi, veceu’ în curtea din spate şi fântâni la poartă. Canalizarea sau iluminarea “stradală” erau cuvinte frumoase, de la oraş, scrise-ntr-o carte cu pretenţii, intitulată “dicţionar de neologisme”.
.
Azi, prietenul meu din copilărie, Mihaiţă-cel-orfan, a cumpărat conacul boieresc în care a funcţionat “cooperativa” când s-a întors de la muncă (din Olanda), străbunicii mele (care e cea mai varstincă dintre locuitori) i-a fost promis un-binemeritat-loc-de-veci în cimitirul vedetelor rurale (din spatele bisericii), “magazinul mixt” sunt patru la număr, nu mai găsim brifcor sau biscuiţi Poieni, dar putem cumpăra gama Pantene de păr creţ-lung-drept-uscat-vopsit, bere Corona, ciorapi lycra, detergent pentru maşinile de spălat automate, bomboane Silvana şi pâine graham, căminul cultural s-a metamorfozat în night-club iar ţăranii se caţără-n cireş să converseze pă mobil cu rudele din târg…
… şi şcoala din sat are WEBSITE!
.
Să trăiască capitalismul (şi cacofonia cea melodioasă), emigrarea, băsescu-cu-b-mic, Uniunea Europeană, americanii şi civilizaţia.
.
Să moară viaţa la ţară şi Duiliu Zamfirescu, Olguţa deja a murit în volumul trei, să moară şi Medelenii, să moară toate satele şi să se dărâme toate fântânile, astfel încât doamna udrea-cu-u-mic să se trezească la viaţă, să lase dracu’ ideile de băi publice şi wellness centres (că deja le-au inventat romanii acu 2000 şi ceva de ani) şi să-şi deschidă mai bine o prosperă firmă de restaurare-arhitectonică-rurală, care să reconstruiască şi să repopuleze cu ţărani veritabili vestigiile satelor în care am copilărit noi.

descoperiri

compuneri şi insomnii de mai…

de mai … ce? de mai bine? de mai repede? de mai aşteaptă? de mai stai puţin? de mai frumos? de mai mult? de mai toate jocurile de cuvinte din epoca liceală, care-şi găsesc pământ pufos şi bine-hidratat câteodată în degetele astea şi încolţesc tardiv sau retardat; mă refer la “vin repede, vin roşu, vin vărsat, vin imediat” şi anexele oportune gamei de glume seci ad-hoc, pentru care mă gândeam să încropesc un DEG*.
sunt în pat de pe la opt, pentru că eram foarte obosită, luptându-mă cu una dintre dilemele existenţiale din copilărie, încă extrem de actuală: să încerc să dorm, chestie la care nu m-am priceput niciodată, deşi am fost foarte convinsă că, odată ce voi deveni om mare, voi şti s-o fac; am nevoie de un tutorial de adormit propriul sine; problema mea se explică în puţine vorbe: încerc să dorm, dar tocmai faptul că “încerc” mă împiedică să adorm, pentru că nu mai e ceva natural, aşa că după vreo 10-15 minute încep să am mâncărimi nervoase în locaţii anatomic incomode şi greu de scărpinat fără să îmi deranjez karma şi chakra obţinute şi menţinute cu greu în timp ce mă forţez să stau nemişcată; n-a fost scurt? reformulez: acţiunea de a “încerca” să adorm mă plictiseşte intensiv şi progresiv, până la o stare impropriu-numită “draci”.
am 25 de ani şi încă nu-nţeleg cum se face să “încerc să nu mă mai gândesc la nimic şi să adorm”. n-am reuşit niciodată să simt că nu mă gândesc la nimic! cum se face? încă de când aveam 4 ani mi se părea absurd să nu mă gândesc la nimic, pentru că, după cum ştim, gândurile se gândesc singure, nu tre’ să le chemi alfabetic la apel, aşa că, acum 21 de ani îmi dădeam deja seama că “a nu mă gândi la nimic” presupunea anularea oricărui sâmbure de idee sau cuvânt/amintire/stare/frică/imagine/sunet etc din minte, adică ceva imposibil; încercam să fac asta repetând în gând cuvântul “nimic” până când mi se disocia printre sinapse aşa cum se dizolvă un boţ de sugativă după ce-l mesteci vreo 10 minute; rezultatul era un cuvânt nou pe care-l simţeam complet străin şi lipsit de orice sens: “micni”. Micni a devenit un personaj, în timp, fără voia mea, pe care-l supuneam unor interviuri imaginare în tentativele mele eşuate de a adormi, amic de la care am aflat că: “nimic e tot un gând”. Micni era inteligent, dar mă enerva cumplit şi mă plictisea cu argumentările lui.
na că am prins ora 01:31 dintr-o vineri tristă şi goală, ca mai toate zilele dealtfel, chestiune care uneori mă face să-mi doresc să am curaj să fac autostopul spre ce-mai-conteaza-unde, să lucrez într-un autogrill, după aia să predau engleză într-un sat, din nou autostop, vânzătoare la magazin, autostop, profesoară de istoria artei, autostop, pianistă pe vapor sau doar într-un bar răpănos, autostop, ilustratoare de cărţi pentru copii, autostop, bucătar, autostop, translator, reporter, fotograf de nunţi şi botezuri, croitoreasă, artizan de mărtişoare, buchete, felicitări şi invitaţii, ziaristă, frizer, desenator de tatuaje (cum se cheama meseria aia? “tatuator”? “tatuist”?) etc;
de multe ori îmi doresc să am o casă a mea, dar n-am cum, aşa că mi se pare mai plauzibil să visez la o viaţă de nomad pe timpurile astea de criză globală, decât la un loc fix de muncă şi la o casă de piatră. fără eufemisme şi bătăi de câmpi. urăsc schimbările majore (alea în rău, mai precis), aşa că n-aş suporta să-mi pierd casa-ntr-un incendiu sau să mă dea vreun blestemat de şef afară; cu o schimbare perpetuă cred că m-aş obişnui mai uşor, aşa că ce-ar fi să facem o formaţie şi să batem lumea-n lung şi-n lat, să fim one-man-band, care îşi compune singură muzica, versurile, îşi ilustrează coperta discului, îşi scrie interviurile şi biografia, îşi organizează concertele. am nevoie doar de-un şofer, pentru că, din respect pentru dorinţa bunicului meu şi din pricina costurilor, nu cred că voi face vreodată şcoala respectivă şi nu voi pune mâna pe niciun volan.
mă simt mai în siguranţă să-mi închipui că-s pe drumuri decât că mă zbat să-mi păstrez locul de muncă şi să achit lumina şi gazul în fiecare lună. fiind nomad n-aş apuca să mă integrez nicăieri, aş pleca imediat ce-aş simţi că sunt în pericolul de a mă obişnui în vreun loc.
mai planific o îmbogăţire bruscă, pentru care voi invita la nunta-mi toată blogosfera şi toate neamurile de care nici măcar n-am habar, să vină “cumicumare” (expresie pe care în copilărie n-o înţelegeam, o adaptam şi tot n-avea sens: “cu micu’ mare”) să cotizeze masiv, astfel încât să nu mai regret niciodată faptul că n-am jucat la loto în viaţa asta.
haha.
gata. aberaţiunea de la miezul-nopţii s-a sfârşit.
o noaptă bună lu’ cine citeşte.
______________________
*DEG – dicţionar explicativ de glume
compuneri şi insomnii de mai…