Povestea lui Păcală

gabrielpachecoacqua

imagine de Gabriel Pacheco

Hai să nu ne mai păcălim. La ce-i bună Iubirea, când n-avem timp şi chef nici să ne mai spălăm pe dinţi cum trebuie? De ce-am avea nevoie de un asemenea accesoriu spiritual iluzoriu când suntem scufundaţi într-un potop de lucruri concrete? La ce ne trebuie umbrelă, când apa asta cinică ne-a ajuns până la buza inferioară? La ce ne-ar folosi să ne păcălim şi să devenim dependenţi de lucruri trecătoare, când avem drept piloni de rezistenţă a existenţei noastre Presa, Mafia, Politica, Minciuna, Crima, Răzbunarea, care se îngrijesc cu îndârjire de fiecare ceas al nostru, ocupându-ne mental tot timpul? Iubirea şi Încrederea sunt seminţe vrăjite pe care Dumnezeu le aruncă zilnic pe ogorul nostru de mărăcini, sperând să încolţească vreodată măcar pentru unii dintre noi, Dumnezeul pe care toţi îl bănuim şi-l aşteptăm luptă cu dumnezeii interlopi din spatele traficului de copii şi femei, dar deocamdată nu câştigă nimeni, nici El, nici noi, timp în care traficul merge liniştit mai departe şi oamenii merg cuminţi la serviciu, mănâncă hamburgeri globalizaţi şi se uită la ştirile de la ora cinci, în care vedem că Dumnezeu e foarte departe de noi toţi.
Aşa că, faţă de toate astea, Iubirea nu-i decât o sticlă de Coca-Cola în miezul foametei celei mai crunte din ţara cea mai secetoasă, e un vaccin descoperit după ce jumătate de glob a pierit de ciumă, e un toporaş radioactiv care a înflorit pe o planetă infectă, sărăcită, pe care am reuşit s-o scobim până-n suflet cu sfredelul ignoranţei noastre. Aşa că, la ce bun atâta progres, atâta tehnologie de vârf, când n-o să mai avem pământ sub picioare?
Ne-am mâncat casa, suntem rasa care a reuşit să se autodistrugă cu o viteză uimitoare, fără să apucăm să găsim un alt Pământ prin Univers unde să ne mutăm şi pe care să putem începe un nou proces de parazitare. Aşa că, la ce ne mai trebuie Iubire şi alte cuvinte frumoase din romane, când n-am fost în stare nici măcar să ne iubim îndeajuns copiii încât să nu-i condamnăm la extincţie?
Suntem o rasă de păcălici care-şi taie singuri creanga de sub picioare, ignoranţi şi perfizi, răzbunători şi invidioşi, materialişti şi inconştienţi; cu toată evoluţia tehnică şi demografică, observ că inteligenţa (pe cap de locuitor) nu prea s-a dezvoltat. S-o fi aplicând şi în domeniul ăsta legea conservării energiei? Ce intră e egal cu ce iese din proces, nimic nu se pierde şi nici nu se înmulţeşte, ci doar se transformă eventual în căldură. Cam asta facem noi: consumăm resurse, le dăm foc şi le transformăm în energie termică (ştiind foarte bine că-i un proces ireversibil), astfel încât să avem motive de angoasă pe tema numită “încălzirea globală”.
Per total – aplicând aceeasi lege prin care aflăm că nimic nu se pierde, ci doar se transformă – pot spune că numărul de exemplare ale speciei noastre a crescut îngrijorător, dar cantitatea de deşteptăciune complexivă a rămas neschimbată, deşi a fost distribuită în mod inegal fiecărui individ. Când împarţi ceva mare la ceva din ce în ce mai mare, rezultatul e un număr din ce în ce mai mic, IQ-ul nostru cel de toate zilele.
Aşa că, hai să nu ne mai păcălim că am fi pe drumul cel bun, în timp ce ne pavăm singuri cu bună-ştiinţă drumul spre extincţie şi păşim în turmă pe calea dispariţiei.

Anunțuri
Povestea lui Păcală