alte 10 chestii

eu-7a

(mai ales) verbale care mă irită:
1. Întrebarea cel mai des auzită când mă întorc pe plaiurile mioritice: “Şi?? Cum e-n Italia?”. Mă irită pentru că nu ştiu ce să răspund. De fapt, ce vrei să afli? Câţi bani “fac”? Cât de bine sau rău arată italienii? Că e mult mai bine decât în România, ca să-mi poţi răspunde: “ei, ai noroc”? Că e mult mai greu decât în România, ca să mă poţi consola cu “ei, ai să te adaptezi”? Cât e de frumos? Cât e de caldă apa mării în luna iulie? Ce şanse ai să vii în vizită?
_______________________________
2. Când îmi concluzionezi discuţia cu: “mii de mulţumiri”. Îmi vine să întreb: cam câte mii? 2000? 5000? 10000? Său: “vai, mersi, eşti o drăguţă!” O drăguţă? A cui drăguţă? Sunt una dintre acele mii de drăguţe de pe faţa pământului care tocmai ţi-a făcut o favoare. Altfel: “Mulţumesc, îţi rămân dator/datoare”. Aşa? Cu ce? Până când? Ţi-am cerut eu ceva în schimb? Dar, dacă tot vrei să te revanşezi, în ce fel îmi vei răsplăti datoria?
______________________________
3. Când, după ce mă suni de vreo 5 ori îndelung şi vezi că nu răspund, în final cedez psihic şi apăs tasta verde, ca să aud: “mă scuzi că te deranjez” urmat de o tâmpenie care nu e nici urgentă, nici gravă, nici extrem de neobişnuită, nici n-ai câştigat la loto şi nici nu te interesează ce mai fac, ci doar voiai un pic de atenţie.
______________________________
4. Când îmi dai de grijă să “spune-i lui X din partea mea că…”. De ce nu-i spui chiar tu?
______________________________
5. Când primesc confesiuni de tip: “mă plictisesc”. Răspunsul meu ar fi: şi ce vrei să-ţi fac eu, să te distrez la telefon? Încep să îţi colorez conversaţia şi să-ţi propun soluţii, ca să mi le expediezi sec una câte una. Ieşi afară şi te plimbă, zic. “N-am cu cine” sau ” e urât afară!” Citeşte! “N-am chef să citesc”. Ascultă muzică: “N-am starea necesară..” etc. Atunci ştii ce? Sună la 8989… De ce m-ai sunat în primul rând? Să-mi ceri un sfat pe care să mi-l faci bucăţi încă din faşă? Să-mi arăţi că n-ai nicio altă opţiune decât să te plictiseşti? Sau pentru că, din cauză că eşti plictisit(ă) ţii neapărat să mă aduci în aceeaşi stare, ca să moară şi capra mea, dacă a ta deja e-n descompunere?
______________________________
6. Când nu am ţinut (reciproc) legătura şi mă întâlnesc întâmplător cu acele persoane. După 5 fraze-sablon, încheiem cu “da, trebuie musai să ne vedem mai des! Ne auzim la telefon! Sau, mai bine, îţi dau ID-ul meu de messenger”, la care eu răspund: “îl am, dar nu eşti niciodată online” iar dumnealor se scuză plini de regrete: “am fost extrem de ocupat(ă), dar promit să fiu mai comunicativ(ă) de acum încolo” şi culmea e că sunt atât de senini când spun asta, atât de convinşi, încât pentru o secundă chiar îmi vine să-i cred. După care, bineînţeles, dispar şi nu se mai fac văzuţi/auziţi luni întregi, exact ca şi până atunci.
______________________________
7. Când mi se povesteşte o minunată vacanţă petrecută în locuri exotice la preţuri pe care le compilez cu greu din pricina numărului de zerouri, relatarea fiind încheiată cu un imperativ: “Vai, TREBUIE să mergi acolo!”. Da, uite, chiar acu scot zece mii de euro dintr-o anumită cavitate poziţionată undeva, dorsal, ca să mă duc să urc pe Chilimangiaro şi să-mi angajez un ghid local care să-mi facă poze când mă cocoţez pe cămilă sau pe nu ştiu ce măgar unicat din partea locului, pentru că, aşa cum bine ştim cu toţii, la mine ca şi la tine, banii cresc în copacul care face bani, de pe balcon!
______________________________
8. Problemă strict genoveză – Când mi se face o invitaţie festivă întru sărbătorirea zilei de naştere sau onomastice , ieşim la o pizza, cumpăr cadou (aşa cum fac şi ceilalţi invitaţi) şi mă trezesc la urmă că nota de plată se împarte în mod egal pe cap de consumator, deşi unii şi-au luat pizza cu icre de somon şi miez de palmier, care costă 20 de euro, bere, înc-o bere, cafea, desert, şampanie, lichior iar eu numai o margherita şi-o apă minerală. Surpriza minunată nu e faptul că suma se împarte egal (chestie pe care o susţin, din principiu, pentru că ne-am adunat de bună-voie, ştiind că aşa se procedează în comunitatea de amici), e că nu pot asocia expresia “te invit” cu faptul că tre’ să-mi achit eu consumaţia, de parcă m-aş fi dus singură să-mi procur de-ale gurii la restaurant pen’ c-am rămas fără gaz în casă şi n-am putut găti! Deci invitaţia în ce constă? În faptul că m-ai scos din casă şi m-ai pus la cheltuială, atât pentru cadou, cât şi pentru tort+şampanie, dar mai ales pentru consumaţia în sine? Să te răsplătesc pentru invitaţie, te-aş “invita” şi eu de ziua mea la un hotel de 5* în Sardegna să-ţi plăteşti singur o noapte în valoare de 1000 de euro pe vasul de croazieră!
______________________________
9. Când primesc în dar un articol vestimentar care nu mi se potriveşte (ori ca mărime, ori ca stil) iar persoana generoasă începe să se îngrijoreze: “de ce nu te îmbraci niciodată cu..?” De obicei răspund: îmi pare rău, sunt alergică la cristale aplicate, paiete, sclipici, zorzoane multicolore şi materiale sintetice obţinute din petrol. Sau: aştept să intru la apă şi mai apoi în haina cu pricina, pe care sper că va fi lărgit-o statul în dulap.
______________________________
10. Când mi se spun bancuri proaste. E pur şi simplu penibil, pentru că nu sunt capabilă să simulez decât cel mult un râset anemic, care-i mai dăunător şi mai nepotrivit decât să fi tăcut. Culmea e că tot povestitorul bancului răsuflat e cel care se irită, pentru că n-am râs pe măsura aşteptărilor!
alte 10 chestii