Lecţii de supravieţuire (Mariuşa XIV)

19787-fullsize

image source: smashing_magazine

După două luni de workshop de fotografie în Granada, Mariuşa s-a schimbat radical, sau poate e doar impresia mea, cauzată de absenţa ei neobişnuit de lungă din viaţa mea zilnică. Nu ştiu dacă are rost să povestesc cum m-am descurcat în lipsa ei, cate ouă prăjite cu tot cu bucăţi crocante de coajă am mîncat, cît de mult s-a redus volumul borcanelor cu zacuscă şi dulceaţă de caise din cămară şi cum am avut grijă să umplu spaţiile goale cu plicuri de supă-instant şi cartoane de pizza.

Cred că şi-a premeditat plecarea şi cu alte scopuri decît cel artistic, am impresia că a vrut să ma lase un timp singur, să învăţ să supravieţuiesc şi fără ea. Am învăţat, da, am aflat că lumina şi gazul sunt servicii care se plătesc, şi că nenorociţii ăştia îţi taie internetul dacă nu achiţi factura la timp, dar cred că nimic nu a fost mai umilitor decît să-l chem pe Dan să-mi pornească maşina de spălat şi centrala de apartament spunîndu-mi sec: “apeşi pe ON!”, să-mi explice diferenţa dintre detergent şi balsam de rufe şi alte obiecte casnice pe care ochiul meu nu le trecuse în inventar pînă atunci.

Între timp am avut lansarea primului volum din trilogie şi la petrecere m-am simţit ca mătuşă-mea de la ţară, care nu-şi găseşte rostul mîinilor cînd stă la masa cu “intelectualii”. Mi-am dat seama că nu ma pricep să folosesc decît unul dintre cele trei seturi de tacîmuri înşirate în jurul farfuriilor, că nu fac diferenta dintre cuţitul pentru pîine şi cel pentru unt, deşi mi s-a explicat politicos că fiecareia dintre cele trei furculiţe de lîngă încheietura mîinii mele i se atribuie “în lumea bună” o utilitate proprie, că una-i pentru carne, una pentru peşte şi-aşa mai departe. Comesenii s-au aprins în discuţii culinare, de parcă ar fi fost banchetul bucătarilor parizieni, nu lansare de carte; iar eu, care nu fac diferenţa dintre o scoică şi-un melc, m-am simţit perfect!

În sfîrşit, n-aş vrea să mă opresc mai mult asupra tututor lucrurilor care m-au făcut să înţeleg că sunt ca un extraterestru în propria mea casă şi că prietenii mei îmi sunt apropiaţi din tradiţie (să nu spun “obişnuinţă” sau “reflex”, cuvinte care ar degrada şi mai mult starea lucrurilor) şi nu pentru că am mai avea vreun punct de interes comun.

Mariuşa s-a întors, am aşteptat-o la aeroport cu un buchet de irişi albi, îmbibaţi cu nerăbdarea mea de a-mi recupera consoarta indispensabilă vieţii cotidiene. Altfel decît mi-am închipuit, a rămas tăcută şi distantă tot drumul, nu s-a grăbit să-mi dea cadoul spaniol, pe care ştia că-l adulmec precum un căţel cuminte care urmează să-şi primească recompensa după ce-a sărit corect de zece ori prin cercul cu flăcări, în aplauzele mulţimii, la circ. Am hotărît să fiu răbdător, ce mai contează cîteva ore după două luni de disperare! Eram totuşi intrigat de schimbarea ei comportamentală, mă aşteptam să-mi umple urechile cu istorisiri de voiaj pînă acasă, astfel încît, faptul că a ales să nu spună nimic m-a pus pe gînduri, deşi în scurt timp m-am adaptat conjuncturii pe care-am pus-o pe seama oboselii călătoriei.

Abia după o baie fierbinte printre lumînări plutitoare, săruri marine şi flori de lavandă am început să-mi recunosc Mariuşa:

– Îmi arăţi, te rog, fotografiile de la lansare? Sînt nerăbdătoare să aflu totul, să recuperez timpul pe care nu l-am petrecut alături de tine, să-mi acoperi lipsa cu poveşti!

Încep să proiectez diapozitivele primite de la Dan la o zi după lansare, dar nu mă simt în stare să estompez absenta ei cu vorbe, tocmai din cauză că, atît timp cît a lipsit, nu s-a întîmplat NIMIC! Dacă mă gîndesc bine, am fost într-un fel de comă psihică şi paralizie intelectuală. N-am făcut nimic! Nu ştiu dacă n-am reuşit să fac ceva, sau dacă nici măcar n-am încercat, fiind pătruns de convingerea că sunt suspendat de-un fir subţire, că sunt pe standby pană la întoarcerea ei. Mariuşa a trăit şi fără mine, zi de zi a făcut ceva, sau poate chiar “altceva”, nu “ceva”. S-a întors îmbogăţită spiritual (ce expresie antipatică!) la un Franz paraplegic mental.

– Cine-a făcut poza asta? Aoleu ce încadrare proastă! Iartă-mă, te rog, m-am obişnuit să fiu foarte critică în ceea ce priveşte imaginea, deşi la începutul workshopului nu reuşeam să leg nici două cuvinte despre fotografiile pe care ni le proiectau la curs!

– Dan le-a facut…

– Vai de mine, nu se pricepe chiar deloc! V-a tăiat la toţi picioarele sau capetele (celor mai înalţi din grup), n-a focalizat pe nimic anume, a “pozat”, n-a “fotografiat”! Ce rău îmi pare că n-am fost aici, să-ti documentez vizual lansarea de carte asa cum se cuvenea!

Nu eram obişnuit s-o aud pe Mariuşa vorbind pe tonul ăsta de “ştie-tot”, dar nu mă deranja, ci dimpotrivă, îmi părea sigură, pricepută, se umplea de certitudine aerul din jurul ei şi mă făcea să mă simt ca un elev în faţa maestrului, curios să-i soarbă înţeleptului fiecare gest, fiecare încordare a sprancenelor şi să-i reţină orice explicaţie, voiam să mă iluminez, să mă molipsească de cunoaştere. Cînd vorbea, lucruri la care nu mă gîndisem sau care nu mă interesaseră niciodată, păreau brusc evidente şi indispensabile.

După ce a comentat toată seria de peste trei sute de fotografii, ni s-a făcut poftă să ieşim la o ciocolată caldă cu scorţişoară şi coajă de portocală, în centru, la “Rendez-Vous”, unde ne plăcea să mergem iarna să bem un ceai fierbinte după cîte-o bătaie cu zăpadă sau cîte-un vin fiert după săniuş.

Lecţii de supravieţuire (Mariuşa XIV)