în oglindă (pentru Laura)

Era odată ca niciodată, într-o secţie de reanimare a unui spital de neuro-chirurgie dintr-un oraş cu tei, un băiat frumos şi adormit, despre care medicii spuneau că ar fi în comă şi că speranţa de a reveni printre cei care aleargă şi rîd era infimă. Timp de două săptămîni, o fată de treisprezece ani şi-a vizitat mătuşa care se lupta cu lumile în acel salon. Cînd toţi dormeau, mureau, se întorceau la viaţă, gemeau şi se rugau, fata – care în acele două săptămîni s-a simţit mai Laura ca oricînd – se apropia de patul băiatului şi-l privea în întuneric. I se părea că se trezeşte, că ochii i se mişcă sub pleoape, că sprîncenele negre şi groase tremură, că nările i se dilată, că strînge pumnii. Vorbea cu el, îi spunea poveşti din copilărie, îi aducea aminte despre jocuri, despre prieteni, despre familie. L-a numit în gînd Tudor.

La Tudor nu a venit niciodată nimeni în vizită timp de treisprezece zile iar el nu s-a trezit nicio clipă. Laura se lupta în gînd cu asistentele medicale, care fumau, beau lichior şi jucau cărţi în salon, printre pacienţi, crezînd că nimeni nu le observă, de parcă ar fi fost toţi din ceară. Aveau grijă să-i sedeze înainte; iar de prezenţa Laurei acolo nu făceau prea mult caz, îşi închipuiau că nimeni nu avea să creadă un copil care fabulează despre ce se întîmplă în sala de reanimare în afara orelor de vizită.

Laura s-a îndrăgostit de Tudor, sau poate doar l-a recunoscut, din cine ştie ce viaţă sau formă de a fi a lor din trecut. Era atît de indignată de felul în care surorile medicale îl neglijau, îl lăsau dezvelit şi nu le păsa că un om e gol în faţa tuturor şi nu poate face singur gestul de a se acoperi. Laura îl pieptăna, îi aranja sprancenele, îi umezea chipul cu o batistă aromată, îi mîngîia mîinile, pentru că nimeni, nimeni nu venea să facă asta pentru el.

Nu era milă, ci numai iubire, ceea ce simţea era ca un pumn de cărbuni încinşi adunaţi în piept, era nevoia de a descoperi viaţă, zvîcnire, speranţă, trezire. Urmărea atent, cu respiraţia tăiata, tot ce-şi spuneau medicii cînd se apropiau de patul lui Tudor: “nu cred că o mai duce pînă mîine, săracul băiat”.

Din cînd în cînd, vrînd să alunge groaza, moartea care plutea în salon, Laura se ascundea în toaleta infirmierelor şi se privea în oglindă. Era întuneric, reuşea cu greu să-şi distingă imaginea. Sticla părea opacă, în lipsa oricărei sclipiri de lumină din încapere, chipul nu mai era o reflexie, ci o fiinţă reală cu privire fixă. Laura îşi ghicea ochii în petele negre de pe faţa celei din oglindă. De multe ori avea senzaţia că nu stătea făţă-în-făţă cu imaginea ei, ci cu o persoană pe care nu o cunoaşte, dar despre care simţurile îi strigau că este tot ea. Momente de panică. Vid. “Cine eşti?”, “Cine sînt?”. Oglinda plină cu rugăciuni, în care fiinţa se dublează, rugîndu-se de două ori mai mult. Clipe de nimic. Secunde în care mîinile lui Dumnezeu mîngîie creştetele celor două copile. Dumnezeu e în salon, printre asistentele care fumează, Dumnezeu stă cu ele pe pat, alături de bolnavul împins pe marginea saltelei, Dumnezeu se scurge în oamenii care dorm, prin fiecare picătură de perfuzie.

Oglinda întunecată din spital, introspecţia şi destrămarea oricărei certitudini, glumele porcoase şi rîsetele stridente ale asistentelor, alături, în salonul cu muribunzi şi luptători cu moartea, întunericul albăstrui, paturile albe, sclipirile scurte ale medicamentelor din borcanele de sticlă, sprîncenele nemişcate ale lui Tudor. Frica de moarte, frica de eşec, de pierdere a palidei speranţe că el s-ar putea trezi şi zîmbi, toate – ca un mers lin pe un fir de sîrmă întins deasupra paturilor, deasupra salonului şi-a întregului spital, deasupra cartierului paralizat în întuneric, mersul pe sîrmă deasupra lumii şi sub luna albă. Fraze fără predicat, înşiruiri de clipe, ca mărgelele negre de la gîtul bunicii în zi de înmormîntare.

În a paisprezecea zi, cînd Laura venise la spital foarte devreme, dis-de-dimineaţă, împinsă de un fior neînţeles, Tudor nu mai era în salon.

Asistentele n-au ştiut să-i spună nimic altceva decît că “l-au luat şi l-au dus în altă parte, probabil la morgă, dar nu ştim bine, pentru că nu eram în tură”.

Laura n-a ştiut să gîndească nimic altceva decît că el s-a hotărît să trăiască din nou printre oamenii care aleargă şi rîd şi că a fost mutat probabil într-un salon normal, unde el se uită fericit printre gene la părinţii lui, la prietenii şi la rudele adunaţi în jurul patului acoperit de jucării şi flori, scăldîndu-se în speranţa şi-n iubirea din ochii tuturor.

în oglindă (pentru Laura)