Făt-Frumos din Lacrimă (I)

johnny_depp_97

Făt-Frumos

– caracterizarea succintă a personajului principal –

INTRO:

Ştim despre Făt-Frumos că avea părinţi cu personalităţi antagonice şi cu vîrste complementare (taică-su avea în jur de cincizeci de ani şi suferea de o manifestare tardivă a crizei hormonale tipice bărbaţilor de patruzeci, cauză din care nu i se mai scula decît pe jumătate – mai precis, la un unghi maxim α=45°; maică-sa era tînără, purta în pîntecul fertil rezolvarea neîmplinirilor psihologice şi fizice ale soţului ei); împărăteasa era o fiinţă solară iar împăratul era depresiv. Asta însă nu i-a împiedicat să aducă pe lume un fiu nemaipomenit… cu un mic ajutor extern: icoana de argint. Maică-sa a petrecut un interval de timp Δt¹ în intimitate cu obiectul metalic, după care a aşteptat nouă luni (un alt interval de timp: Δt²), pînă cînd a adus la lumina zilei un fiu (sau la întunericul nopţii – în basm nu se precizează momentul zilei în care a avut loc naşterea). Maică-sa era blondă, cu sîni faini, acoperiţi de pletele aurii, dar asta probabil nu făcea decît să agraveze nemulţumirea de sine a împăratului, cu privire la propria prestaţie sexuală. Aflăm despre inseminarea artificială în timpuri străvechi: se făcea pe cale orală: ” împărăteasa se ridică în toată măreata ei statură, atinse cu buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adîncul sufletului său. Din momentul acela ea purcese îngreunată.

ZÎZANIA:

După o perioadă completă de gestaţie, apare Făt-Frumos-din-Lacrimă (echivalentul unui “Băiat-Mişto-din-Eprubetă” al zilelor noastre); nou-născutul e albinos: Trecu o lună, trecură două, trecură nouă şi împărăteasa făcu un fecior alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunii. ” Acest lucru l-a distrat pe tatăl-împărat, care a surîs pentru prima oară după multă vreme, privind starea sănătăţii fiului ca pe o pseudo-răzbunare pentru faptul că împărăteasa fusese nevoită să-l înşele pentru a avea, în sfîrşit, un copil. Prost nu era, deci şi-a dat seama de trădare, dar era realist: a înţeles imediat că fusese unica lui şansă de a creşte un fiu.

Făt-Frumos, în afară de a fi albinos, suferea de o boală genetică destul de gravă (am uitat cum se numeşte), din cauza căreia îmbătrînea prematur, crescînd aproape exponenţial: la zece luni arăta ca un copil de zece ani, la un an şi opt luni arăta ca un tînăr în vîrstă de 20 de ani şi aşa mai departe, viteza maturării sale fiind de 12 ori mai mare decît a copiilor cu fizic normal. Mai suferea şi de acromegalie.” şi crescu şi se făcu mare ca brazii codrilor. Creştea într-o lună cît alţii într-un an.” Inutil să mai spunem că, la o vîrstă extrem de fragedă, el era deja mai bătrîn decît propriul tată (aspect care ar fi comportat modificări radicale în legislaţia împărătească referitoare la succesiune), deci se cuvenea ca Făt-Frumos să fie supus unor experimente, fiind un exemplar rar pentru vremurile acelea.

L-au supus testului cu buzduganul (foarte la modă în acea epocă), pe care l-a trecut uşor, avînd un deget puternic, pe care buzduganul nu l-a rupt, deşi cădea din nori sub efectul impus de acceleraţia gravitaţională – nu tocmai indiferentă: g ≈ 9,81 N/m².

După această probă şi-au dat seama că tînărul era într-adevăr adult, în ciuda vîrstei sale biologice. De fapt, şi-a dat singur seama de asta şi a hotărît să plece de la casa părintească, adică de la palatul împărătesc, profitînd de o independenţă imediată nesperată de ceilalţi copii aflaţi la vîrsta lui.

MERSUL TREBURILOR:

Făt-Frumos, îmbrăcat cu lacrimile maică-si (de aici înţelegem că împărăteasa nu-i accepta condiţia) şi cu mărgele smulse de la gîtul fetelor (de aici deducem orientarea lui sexuală: gay): “Puse pe trupul său împărătesc haine de păstor, cămaşă de borangic, ţesută în lacrimele mamei sale, mîndră pălărie cu flori, cu cordele şi cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de-mpăraţi, îşi puse-n brîul verde un fluier de doine”. Era vesel, mergea liniştit, ba chiar animat de ultima sa descoperire: aruncarea buzduganului: “Pe drum horea şi doinea, iar buzduganul şi-l arunca să spintece norii, de cădea departe tot cale de-o zi. “ Se înţelege că Natura însăşi era uimită de creaţia sa, văzînd exemplarul acesta mişunînd liber prin împărăţie.

Avem, încă o dată, confirmarea faptului că Făt-Frumos era homosexual: “Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstoraşul împărat, doinind şi horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; şi-n piepturile păstorilor tineri, rezimaţi c-un cot de-o stîncă şi c-o mînă pe bîtă, încolţea un dor mai adînc, mai întunecos, mai mare!”

_________________________________________________________________________________________________

Mă scuz anticipat pentru că sunt nevoită să întrerup temporar eseul. Pauza de la învăţat (în care mi-am permis zece minute de relaxare şi scris tîmpenii) mi s-a terminat. Promit că voi reveni asupra caracterizării/rezumatului îndată ce voi găsi puţin timp.

Anunțuri
Făt-Frumos din Lacrimă (I)

Făt-Frumos din Lacrimă (II)


johnny_depp_18

Rămăsesem la MERSUL TREBURILOR (Desfăşurarea Acţiunii):

_________________________________

Făt-Frumos îşi continuă călătoria în căutarea sineului şi satisfacerea exigenţelor sale sexuale; observăm că naratorul este un bun cunoscător al fizicii: face referire la SRN (sistemul de referinţă neinerţial) reprezentat prin faptul că tînărul este în MUR (mişcare uniformă – rectilinie) în comparaţie cu itinerariul sau aflat în stare de repaos: Toate stăteau în loc, numai Făt-Frumos mergea mereu, urmărind cu cîntecul dorul inimii lui “

După un voiaj de trei zile (interval temporal tipic prozei fantastice, număr mitic, mistic, fatidic şi simbolic), Făt-Frumos pătrunde într-un timp paralel, vuietul porţii sfărîmate de buzduganul în cădere constituind trecerea dintre cele două lumi: din împărăţia lui taică-su în opulenta Eră Barocă. Argumente pentru localizarea temporală găsim în enumeraţia elementelor ce alcătuiesc tărîmul în care tînărul intră: “Cînd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul căzînd se izbi de o poartă de aramă şi făcu un vuiet puternic şi lung. Poarta era sfărîmată şi voinicul intră. Luna răsărise dintre munţi şi se oglindea într-un lac mare şi limpede, ca seninul cerului. În fundul lui, se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, înconjurat de un crîng de arbori verzi şi stufoşi, se ridica un mîndru palat de o marmură ca laptele, lucie şi albă atît de lucie, încît în ziduri răsfrîngea ca-ntr-o oglindă de argint: dumbravă şi luncă, lac şi ţărmuri. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului lîngă poartă;”

Nu ne este foarte clar conceptul de luntraş pe lac în timp de noapte, pe mine – una – mă face să mă gîndesc la Doamna-cu-Coasa şi la amantul dumneaei vîslaş, Caron; în plus, palatul ăsta cu aştri în loc de becuri, mă cam face să deduc alte năzdrăvanii, dar mă abţin de la consideraţii superflue, pentru că nu avem încă date cu privire la tratamentul medicamentos pe care Făt-Frumos îl urma şi nici la efectele psiho-somatice ale anumitor substanţe pe care le-ar fi putut consuma pe drum: “Făt-Frumos se sui-n luntre şi vîslind, ajunse pînă la scările de marmură ale palatului. Pătruns acolo el văzu în bolţile scărilor candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea cîte o stea de foc.”

Anumite aspecte îmi sugerează carenţe grave în pregătirea arhitectonică şi ingineristică a naratorului: “Pătrunse în sală. Sala era naltă, susţinută de stîlpi şi de arcuri, toate de aur“.

Din nou, o posibilă trimitere la Stilul Baroc, încărcat de ornamente, sau poate la halucinaţia temporară în care medicamentele l-au proiectat pe Făt-Frumos: “iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb, talgerele toate săpate din cîte-un singur mărgăritar mare; iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite, pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur, bătut cu diamante, şi cu hainele strălucite, era frumos ca luna unei nopţi de vară. Dar mai mîndru era Făt-Frumos”.

Intuim ulterior că palatul în care Făt-Frumos ajunge nu este nicidecum tipic Barocului, asa cum am presupus iniţial, ci mai curînd este un castel cu minarete şi marmură de Carrara al unui Bulibaşă îmbrăcat în straie de aur bătute cu cristale Svarovsky, urmînd cu interes evoluţia conceptelor de Fashion şi Monden, dar nu şi de Bun-Gust. Bulibaşa e înconjurat de exponenţi ai etniei sale iar noi înţelegem despre ce etnie e vorba, din faptul că sunt toţi euforici şi preferă veséla şi tacîmurile din pietre preţioase şi (h)aur. Aflăm ulterior că Bulibaşa este, de fapt, un împărat. Văzînd că acţiunea basmului se petrece în vremuri imemoriale ale istoriei mioritice, pe-un picior de plai şi pe-o gură de rai, nu e exclus ca respectivul împărat să fie un strămoş al luminatului Rege Cioabă, dar – din nou – mă voi abţine de la speculaţii nefondate, bazate doar pe intuiţie.

Împăratul vesel e duşmanul tradiţional istoric al tatălui lui Făt-Frumos; tînărul e convins că acesta “a viclenit” împotriva lui taică-su, discriminînd astfel reprezentantul etniei menţionate anterior. Bulibaşa susţine că nu s-a ocupat niciodată cu lucruri necurate şi viclesuguri, ci doar cu lupta dreaptă; încearcă să rezolve conflictul incipient prin tratative şi discuţii amicale, urmînd o politică pacifistă şi demonstrînd însuşiri de bun mediator cu înalte studii diplomatice: “Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lăutarilor să zică şi cuparilor sa umple cupele cu vin şi-om lega frăţie de cruce pe cît om fi si-om trăi. “ Vedem că are lăutari, deci n-am greşit cînd am ipotizat că ar fi bulibaşă.

Înţelegem că Făt-Frumos şi-a întîlnit un potenţial partener intim cu aceeaşi orientare sexuală ca a sa, în mijlocul unor supuşi toleranţi şi politically-correct: “şi se sărutară feciorii de-mparăţi în urările boierilor şi baură şi se sfătuiră.”

Sub efectul alcoolului (care a acţionat imediat asupra centrilor nervoşi din lobul frontal al creierului – deci ai controlului de sine şi-ai coerenţei), Bulibaşa mărturiseşte că se teme de Muma Pădurii, care umblă prin împărăţie de mînă cu furtuna. Nu ne este clar motivul pentru care un împărat ar avea o asemenea fobie, legată de simbolul Electroputerii Craiova şi-al Electromecanicii Brasov, al statuii unei femei cu un buchet de trăsnete în mînă şi-al victoriei socialismului împotriva poporului. Pentru a îmbuna zeitatea fictivă, Bulibaşa îi oferă periodic jertfe umane, făcînd troc de copii pentru a obţine în schimb liniştea sa sufletească şi atenuarea efectelor negative ale psihozei.

Făt-Frumos participă la halucinaţia colectivă ce-o are ca protagonistă pe Muma Pădurii; se luptă cu ea; o prinde şi-o leagă de-o piuă cu un număr (simbolic) de şapte lanţuri; ştim că anumite droguri au ca efect impresia de forţă sporită, probabil chiar cele consumate de Făt-Frumos.

Ospaţul continuă, precum şi asumarea de stupefiante de diverse tipuri, astfel încît, halucinaţia lui Făt-Frumos se amplifică şi-l conduce spre un tărîm nou, cel al Mumei Pădurii. Înţelegem că tînărul e drogat, fapt lesne de presupus din următoarea prezentare: “Miros, lumină şi un cîntec nesfîrşit, încet, dulce, ieşind din roirea fluturilor şi a albinelor, îmbătau grădina şi casa. Lîngă prispă steteau două butii cu apă iar pe prispă torcea o fată frumoasă. Haina ei albă şi lungă părea un nor de raze şi umbre, iar părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate, pe cînd o cunună de mărgăritarele era aşezată pe fruntea ei netedă.(…) Degetele ei ca de ceară albă torceau dintr-o furcă de aur şi dintr-un fuior de o lînă ca argintul, torcea un fir de o mătasă albă, subţire, strălucită, ce sămăna mai mult a o vie rază de lună ce cutreiera aerul decît a fir de tort.”

Fata Mamei Pădurii plănuieşte să-l vrăjească pe Făt-Frumos pentru a-i schimba temporar preferinţele sexuale: îi împleteşte o haină magică pe care, îmbrăcînd-o, tanărul ar putea iubi-o pe ea, uitînd de faptul că preferă bărbaţii: “Pe cînd degetele mele torceau un fir, gîndurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în discîntece, bătută-n fericire; s-o porţi… să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele o viaţă plină de desmerdări.”

____________________________

(va continua)

Făt-Frumos din Lacrimă (II)

Scrisoare pentru Moş Crăciun

Moşule,

Mai ţii mine ce mi-ai adus acum doi ani, la puţin timp după miezul nopţii, între 24 şi 25 decembrie? Ţii minte ce-am vorbit cu tine cînd ascultam corul catolic în biserică, după slujba de Crăciun? Ei, am să te rog să cauţi în arhive şi să-mi aduci exact ce ţi-am cerut atunci (şi anul trecut). Cred că, în ceea ce mă priveşte, ţi se va uşura mult traiul, pentru că de-acum încolo voi cere în fiecare an acelaşi dar.

Am găsit pe Blogul Negru o rămăşiţă (o consecinţă?) a cadoului de Crăciun de acum doi ani. De fapt, e o relicvă. A fost lăsată în paragină, se numeşte HIM-HER-PAGE (link).

Mi-am adus aminte ce i-am scris LUI mai demult, aş vrea să pot salva cîte ceva de pe blogul ăla melancolic. Voi recupera cîteva texte şi le voi scrie aici, înfiinţînd o pagină nouă, care se va numi EL/EA (link).

Scrisoare pentru Moş Crăciun

în oglindă (pentru Laura)

Era odată ca niciodată, într-o secţie de reanimare a unui spital de neuro-chirurgie dintr-un oraş cu tei, un băiat frumos şi adormit, despre care medicii spuneau că ar fi în comă şi că speranţa de a reveni printre cei care aleargă şi rîd era infimă. Timp de două săptămîni, o fată de treisprezece ani şi-a vizitat mătuşa care se lupta cu lumile în acel salon. Cînd toţi dormeau, mureau, se întorceau la viaţă, gemeau şi se rugau, fata – care în acele două săptămîni s-a simţit mai Laura ca oricînd – se apropia de patul băiatului şi-l privea în întuneric. I se părea că se trezeşte, că ochii i se mişcă sub pleoape, că sprîncenele negre şi groase tremură, că nările i se dilată, că strînge pumnii. Vorbea cu el, îi spunea poveşti din copilărie, îi aducea aminte despre jocuri, despre prieteni, despre familie. L-a numit în gînd Tudor.

La Tudor nu a venit niciodată nimeni în vizită timp de treisprezece zile iar el nu s-a trezit nicio clipă. Laura se lupta în gînd cu asistentele medicale, care fumau, beau lichior şi jucau cărţi în salon, printre pacienţi, crezînd că nimeni nu le observă, de parcă ar fi fost toţi din ceară. Aveau grijă să-i sedeze înainte; iar de prezenţa Laurei acolo nu făceau prea mult caz, îşi închipuiau că nimeni nu avea să creadă un copil care fabulează despre ce se întîmplă în sala de reanimare în afara orelor de vizită.

Laura s-a îndrăgostit de Tudor, sau poate doar l-a recunoscut, din cine ştie ce viaţă sau formă de a fi a lor din trecut. Era atît de indignată de felul în care surorile medicale îl neglijau, îl lăsau dezvelit şi nu le păsa că un om e gol în faţa tuturor şi nu poate face singur gestul de a se acoperi. Laura îl pieptăna, îi aranja sprancenele, îi umezea chipul cu o batistă aromată, îi mîngîia mîinile, pentru că nimeni, nimeni nu venea să facă asta pentru el.

Nu era milă, ci numai iubire, ceea ce simţea era ca un pumn de cărbuni încinşi adunaţi în piept, era nevoia de a descoperi viaţă, zvîcnire, speranţă, trezire. Urmărea atent, cu respiraţia tăiata, tot ce-şi spuneau medicii cînd se apropiau de patul lui Tudor: “nu cred că o mai duce pînă mîine, săracul băiat”.

Din cînd în cînd, vrînd să alunge groaza, moartea care plutea în salon, Laura se ascundea în toaleta infirmierelor şi se privea în oglindă. Era întuneric, reuşea cu greu să-şi distingă imaginea. Sticla părea opacă, în lipsa oricărei sclipiri de lumină din încapere, chipul nu mai era o reflexie, ci o fiinţă reală cu privire fixă. Laura îşi ghicea ochii în petele negre de pe faţa celei din oglindă. De multe ori avea senzaţia că nu stătea făţă-în-făţă cu imaginea ei, ci cu o persoană pe care nu o cunoaşte, dar despre care simţurile îi strigau că este tot ea. Momente de panică. Vid. “Cine eşti?”, “Cine sînt?”. Oglinda plină cu rugăciuni, în care fiinţa se dublează, rugîndu-se de două ori mai mult. Clipe de nimic. Secunde în care mîinile lui Dumnezeu mîngîie creştetele celor două copile. Dumnezeu e în salon, printre asistentele care fumează, Dumnezeu stă cu ele pe pat, alături de bolnavul împins pe marginea saltelei, Dumnezeu se scurge în oamenii care dorm, prin fiecare picătură de perfuzie.

Oglinda întunecată din spital, introspecţia şi destrămarea oricărei certitudini, glumele porcoase şi rîsetele stridente ale asistentelor, alături, în salonul cu muribunzi şi luptători cu moartea, întunericul albăstrui, paturile albe, sclipirile scurte ale medicamentelor din borcanele de sticlă, sprîncenele nemişcate ale lui Tudor. Frica de moarte, frica de eşec, de pierdere a palidei speranţe că el s-ar putea trezi şi zîmbi, toate – ca un mers lin pe un fir de sîrmă întins deasupra paturilor, deasupra salonului şi-a întregului spital, deasupra cartierului paralizat în întuneric, mersul pe sîrmă deasupra lumii şi sub luna albă. Fraze fără predicat, înşiruiri de clipe, ca mărgelele negre de la gîtul bunicii în zi de înmormîntare.

În a paisprezecea zi, cînd Laura venise la spital foarte devreme, dis-de-dimineaţă, împinsă de un fior neînţeles, Tudor nu mai era în salon.

Asistentele n-au ştiut să-i spună nimic altceva decît că “l-au luat şi l-au dus în altă parte, probabil la morgă, dar nu ştim bine, pentru că nu eram în tură”.

Laura n-a ştiut să gîndească nimic altceva decît că el s-a hotărît să trăiască din nou printre oamenii care aleargă şi rîd şi că a fost mutat probabil într-un salon normal, unde el se uită fericit printre gene la părinţii lui, la prietenii şi la rudele adunaţi în jurul patului acoperit de jucării şi flori, scăldîndu-se în speranţa şi-n iubirea din ochii tuturor.

în oglindă (pentru Laura)