Ce si de ce sa mai citim (I)

Nicole Krauss – “Istoria iubirii”

Pentru ca azi am descoperit-o. Pentru ca am inceput sa citesc o carte pe care-mi place s-o citesc. Pentru ca ne face sa plangem si sa radem si sa orice altceva pe care oamenii stiu sa-l faca. Sa ne gandim, sa adormim, sa zacem, sa vrem altceva, nu neaparat mai bun. Pentru ca are o traducere nemaipomenita, sau chiar daca a mai fost pomenita, sigur nu a fost pomenita de catre mine. Pentru ca e despre iubire, adica despre singurul cuvant de pe pamant care inseamna la fel de multe lucruri si non-lucruri pentru fiecare dintre noi. Pentru ca e scris astfel incat sa fie simtit, nu citit. Pentru ca e un roman cu povesti si mai putin povesti. Pentru ca ceea ce este trist ne face sa intelegem lucrurile care ne fac sa fim fericiti. Pentru ca si noi iubim, chiar daca ne-am inchistat intr-o teaca de indiferenta. Pentru ca orice amintire, desi inventata, e totusi o amintire a unei fiinte care, desi fictive, e totusi o fiinta.

Pentru ca e scris de Nicole Krauss, autoare despre care eu nu am auzit nimic niciodata, nici macar de pe la prieteni. Pentru ca nici nu cred ca voi cauta sa inteleg cand s-a nascut, unde si ce altceva a mai scris. Pentru ca prefer sa o identific cu Leo, care e un batran, un mos, un tata, un frate, un fiu al unor parinti. Pentru ca America e facuta din oameni ca noi si ca ei, care au fugit de moarte, ajungand in Tara Ignorantei. Pentru ca America nu e un loc pe glob, ci in sufletul atator oameni, care au ajuns acolo sperand ca The American Dream exista. Pentru ca volumul NU e despre asta. Ci despre iubire. Pentru ca iubirea nu incape intr-o carte, dar poate umple o viata a cuiva. Pentru ca imi place, pentru ca ma doare si pentru ca trebuie sa citesc in continuare, daca vreau sa simt tot ce e scris. Pentru ca Alma e un nume frumos.

Pentru ca:

“Unchiul Julian mi-a povestit candva ca sculptorul si pictorul Alberto Giacometti afirma ca uneori, pentru a picta doar un cap, trebuie sa faci abstractie de intregul trup. Ca sa pictezi o frunza, trebuie sa sacrifici intregul peisaj. La inceput ar parea o limitare, dar dupa un timp iti dai seama ca, reprezentand un sfert de centimetru din ceva, ai posibilitatea de a percepe universul mai complet decat daca ai fi pretins sa reprezinti intregul cer.

Mama mea nu a ales un cap sau o frunza. Ea l-a ales pe tatal meu si, pentru a-l percepe mai bine, a sacrificat intreaga lume.”

Pentru ca:

A fost odata un baiat. Locuia intr-un orasel care nu mai exista, intr-o casa care nu mai exista, la marginea unui maidan care nu mai exista, un maidan unde puteai descoperi totul si unde totul era posibil. Un bat putea fi o sabie. O pietricica putea fi un diamant. Un copac – un castel.

A fost odata un baiat care locuia intr-o casa langa un maidan dincolo de care era o fata care nu mai exista. Nascoceau impreuna o mie de jocuri. Ea era regina, el era regele. In lumina de toamna, parul ei stralucea ca o coroana. Impreuna, adunau lumea in pumni. Cand cadea inserarea, se desparteau si ea avea frunze aninate in par.

A fost odata un baiat care iubea o fata, iar rasul ei era o intrebare pentru al carei raspuns ar fi meritat sa-si dedice intreaga viata. Cand au implinit zece ani, el a cerut-o de sotie. La unsprezece ani a sarutat-o pentru prima oara. La treisprezece ani s-au certat si timp de trei saptamani nu si-au mai vorbit. La cincisprezece ani ea i-a aratat cicatricea de pe sanul stang. Iubirea lor era o taina pe care n-au impartasit-o nimanui. El i-a fagaduit ca niciodata in viata lui nu o sa mai iubeasca alta fata.

– Si daca o sa mor? a intrebat ea.

– Nici atunci, i-a raspuns.

Cand ea a implinit saisprezece ani, el i-a daruit un dictionar englez si au pornit impreuna sa invete cuvinte.

– Cum se cheama asta? o intreba el, trecandu-si aratatorul in jurul gleznei ei.

Ea isi inalta privirea.

– Si asta? continua el s-o intrebe, sarutandu-i cotul.

– Cot. Ce cuvant mai e si asta?

Dupa care el ii lingea cotul, facand-o sa chicoteasca.

– Dar asta? o intreba, atingandu-i pielea fina de dupa ureche.

– Nu stiu, raspundea ea, stingand lanterna si rostogolindu-se, cu un suspin, pe spate.

La saptesprezece ani au facut dragoste pentru prima oara, intr-un sopron, pe un culcus de paie. Mai tarziu – cand s-au intamplat lucruri pe care nici nu si le-ar fi putut imagina – ea i-a scris intr-o scrisoare: Cand ai sa intelegi ca nu pentru fiecare lucru exista si un cuvant?”

Pentru ca:

“Mersul la cinematograf a insemnat intotdeauna un eveniment pentru mine. Poate o sa-mi cumpar o punga cu floricele si – daca in jur sunt oameni care ma vad – o sa le rastorn pe jos. Imi place sa stau in primul rand, imi place ca ecranul sa-mi umple intreg campul vizual, asa incat nimic sa nu ma mai poata distrage de la importanta momentului. Si as dori ca acesta sa dainuie pe vecie. Nu pot sa va spun cat de fericit ma simt cand ma uit acolo, la figurile acelea marite. As zice mai mari decat marimea naturala, mai mari decat viata, dar n-am inteles niciodata aceasta expresie. Ce poate di mai mare decat marimea naturala? Dar cand stai acolo, in primul rand, si te uiti la chipul unei fete frumoase, inalta de doua etaje, si cand simti vibratiile vocii ei masandu-ti picioarele, iti dai seama de marimea naturala a vietii. Asa incat ma asez in primul rand. Daca la plecare ma ridic de pe scaun cu un carcel si o vaga erectie, inseamna ca a fost un loc bun. Nu sunt un om obscen. Sunt un om care ar vrea sa fie de marime naturala.”

Si pentru ca:

“Nu exista organ care sa poata prelua suferinta singuratatii.”

Recomandarea weekendului: Nicole Krauss, “Istoria iubirii”.

Anunțuri
Ce si de ce sa mai citim (I)