Liber (Mariuşa XI)

Nu am fost dintotdeauna atât de liniştit ca acum, când scriu povestea mea şi-a Mariuşei… Recitind, îmi pare greu de imaginat că noi, ca orice iubiţi, am trăit griji şi crize, pe care le-am depăşit, nu treptat – aşa cum ne sfătuiau şi prevedeau alţii, ci de la o zi la alta, datorită unei mari revelaţii, care s-a petrecut în urmă cu mulţi ani.

Primisem în dar o carte, pe care o începusem imediat, cu entuziasmul unui copil în seara de Crăciun, când îşi descoperă cadoul. Mi-a plăcut de la prima pagină, deşi mă regăseam doar în cuvinte, nu şi în personaje şi nici în vieţile lor agitate, pline de aventuri, intrigi şi secrete. Eu trăisem lin, constant, ca un fir de lână depănat de bunica pe-un ghem. Fusesem un adolescent moderat, un rebel mai puţin exploziv decât ceilalţi, un fruntaş umbrit de alţi fruntaşi, un copil nici frumos, nici urât, nici uşor de remarcat datorită vreunui talent, dar destul de hotărât în gesturi, atât cât să nu-mi atrag niciodată porecle pe seama liniştii mele, care ar fi putut fi simplu de interpretat drept prostie, sau neîndemânare. Să spunem că lumea ştia cine sunt, dar nu mă cunoştea nimeni atât de bine încât să mă dea drept exemplu – pozitiv sau negativ – în vreun concurs de împrejurări.

Scriitorul acela ne-a schimbat vieţile mai mult decât cunoscuţii care s-au implicat în mod conştient în relatia noastră, poate şi datorită faptului că povestea pe care-o citeam şi-a tipărit cuvintele în mine într-o perioadă de criză. Mariuşa a fost mereu cea activă, cea cu viteză de reacţie mai mare decât a mea, persoana care înţelegea totul cu jumătate de secundă înaintea mea. Dorinţa mea de stabilitate, de echilibru, venea din felul meu de a fi, din viaţa lină pe care-o dusesem până atunci. Mariuşa de multe ori îmi dădea impresia că vrea mai mult dinamism, mai multe întâmplări care să-i însemneze calendarul: ” eu ce voi povesti nepoţilor despre tinereţe?”, mă întreba uneori, când ne certam pe seama pasivităţii mele. “Tu dormi”, îmi spunea, “eşti anesteziat de rutina cotidiană, cei din jur nici măcar nu ştiu că trăieşti. Eu ştiu, pentru că TE ştiu, aşa cum nimeni nu a avut vreodată curiozitatea sau ocazia să te cunoască. Ai putea face atâtea lucruri, eşti un om plin de Frumos, dar tu eşti MULŢUMIT. E lucrul pe care-l detest cel mai mult, într-o viaţă atât de scurtă, să te resemnezi şi să fii împăcat cu tot ce se întâmplă, mai ales atunci când nu se întâmplă mai nimic.”

Am ieşit din casă, eram mâhnit, nu înţelegeam de ce Mariuşa nu poate fi uneori mai mult ca mine şi mai puţin ca ea, nu înţelegeam ce anume o nemulţumea, atâta vreme cât aveam ceea ce alţi oameni caută toată viaţa: echilibru, iubire. M-am plimbat aiurea pe străzi şi, când am ajuns la staţia finală a liniei galbene de metrou, m-am urcat în tren, fără nici o ţintă. Aveam nevoie să mă trezesc, pe fundalul unei monotonii, alta decât a mea.

“În primul rând, aşa cum fac mulţi oameni, tu numeşti iubire dorinţa de a poseda, de a avea pe cineva care să-ţi aparţină şi de a simţi că aparţii cuiva. Te îndrăgosteşti, pentru că oricine e capabil de asta, dar a iubi înseamnă altceva. Adevărul e că tu şi partenera ta nu aveti prea multe de oferit unul altuia, decat propriile insatisfacţii, nevoia de sprijin şi de a nu fi singur. La vârsta asta, nu sunteţi decât rezultatele eşecurilor si ale fricilor voastre. Ajungeţi să împărtăşiţi nefericirea, nemulţumirile. Sunteţi nefericiţi împreună iar asta anihilează temporar sentimentul de singurătate şi teama.

De fapt – ştii ce? Cred că tu nu-ţi doreşti ca partenera ta să fie fericită, iar dacă îţi doreşti asta, ai vrea să fie fericită CU TINE. Nu te-ai gândit niciodată că a iubi o persoană înseamnă să te bucuri dacă ea e fericită altundeva decât alături de tine. Vrei să fii TU motivul fericirii, pentru că e frumos să fii important pentru cineva.

Iubirea nu trebuie să fie un calmant împotriva durerii, pentru că deşi anesteziază temporar, nu vindecă, ci doar creează iluzia de mai bine pentru un timp.

Într-o zi, Zeus, vrând să-l pedepsească pe om fără a-l distruge însă, îl tăie în două. Mult mai tarziu, pentru a vindeca rana antică, îl trimise pe Amor dintre zei, prietenul oamenilor, medicul, cel care e capabil să readucă fiinţa la condiţia iniţială. Vrând să reconstituie un întreg din cele două părţi, Amor a încercat să vindece natura umană. Dar cealaltă jumătate a omului nu e partenerul sau de viaţă, cum credeam, ci este tot omul însuşi: partea necunoscută căreia trebuie să i se dea viaţă, pentru ca omul să se întâlnească în sfârşit cu sine. Pentru totdeauna.

Aceasta este adevărata unire capabilă să ne elibereze de sentimentul de singurătate, sentiment care nu ne părăseşte nici atunci când suntem alături de cineva.

Abia după regăsirea sinelui, nu există nimic mai frumos demn de a fi împărţit cu o persoană decât propria viaţă. Este vorba despre întregul fiinţei noastre, pe care îl împărtăşim cu persoana iubită. Atunci când priveşti o pictură, îţi poate plăcea un detaliu, dar ceea ce te emoţionează este întregul.

Aşa că, te rog să mă crezi, tu eşti mai mult decât ştii că eşti. Ca şi ceilalţi, tu nu eşti un rol, eşti un miracol! Spune-mi dacă nu ai avut niciodată senzaţia că poţi fi mai bun, că poţi face mai mult în viaţă. N-ai simţit niciodată că trăieşti cu frâna de mână trasă?

Michelangelo sculpta un bloc de piatră, văzând încă de la început ceea ce se ascundea în el, ştia că înlăturând surplusul, avea să elibereze forma perfectă din interior. Opera de artă este deja în noi, nu trebuie decât să căutăm instrumentele pe care să le folosim pentru a o elibera.

Fă şi tu ceva cu viaţa ta, omule! Apucă-te de ceva! Încearcă, mişcă-te, caută! Fii fericit cu tine însuţi, pentru a avea ce oferi persoanei iubite.”

Vorbe mari, mi-am spus, mari şi goale, bine însiropate şi uşor de adaptat fiecărui om – pentru că viaţă fără lipsuri nu există. Dar mie ce-mi lipseşte? O fi având dreptate, sunt încă un bloc de piatră care trebuie sculptat pentru a scoate la iveală întregul Franz?

Ajuns acasă, i-am citit Mariuşei pasajul, privind-o pe furiş după fiecare paragraf. Nu ştiu dacă era lumina după-amiezei de toamnă, galbenă ca untul topit, picurând prin fereastră şi mângâindu-i chipul, sau dacă nu cumva Mariuşa se lumina, în timp ce crisparea şi tensiunea adunată de-a lungul timpului apunea odată cu grijile şi nemulţumirile. Tricota un fular cărămiziu şi, pe măsură ce mă asculta vorbind, mâinile îi alunecau moi pe genunchi, lăsând deoparte lucrul. Privea afară, cu năsucul ridicat, adulmecând o adiere imperceptibilă de schimbare, de nou, de trezire.

Ne înseninasem, eu odată cu ea, ea odată cu lectura. Am înţeles că ea se simţea demult împlinită, se găsise deja pe sine şi mă aştepta să devin, să mă descopăr, să mă găsesc şi eu. Şi-a întors privirea către mine, după cine-ştie-cât timp de tăcere cuminte şi mi-a zâmbit. M-am dus şi-am luat-o în braţe de pe scaun, ne-am aşezat împreună pe fotoliu şi-am tăcut, fiecare cu noile sale gânduri, care erau de fapt acelaşi gând. Aşa am început noi o primavară în miez de octombrie, privindu-ne drag printre ultimele raze oranj ale înserării. Aşa am început să caut în mine ceea ce demult adunam, conştiincios ca o furnică: o mare de linişti frumoase alături de ea. Atunci am început să mă simt liber. Am început să scriu.

Anunțuri
Liber (Mariuşa XI)