Crăiasa Zăpezii (Mariuşa XII)

Se apropie Crăciunul. De câteva zile, dimineaţa Lizi sare din pat ca un arc, pe jumătate adormită, fuge la geam şi lipeşte năsucul pe sticlă: aşteptăm să ningă. Stă acolo câteva clipe, până se trezeşte de tot, apoi se întoarce dezamăgită în pat, cu tălpile reci, mormăind nemulţumită. E convinsă că Moşul nu vine dacă nu-i zăpadă, pentru că o sanie nu poate aluneca pe asfalt.

Astăzi ne-am trezit greu toţi, cred că pe la zece. Se simte ceva apăsător în aer, ca o aşteptare tensionată iar ceaţa rece fără vânt ne-a înghiţit casa şi grădina. Marea nici nu se mai vede. Lizi e morocănoasă, bombăne întruna de când s-a ridicat din pat, cu Muţunache în braţe, pe care-l tot dojeneşte încă de aseară. “Muţunache de ce-mi mănânci tu zilele? A?” o aud explodând (de unde-o fi auzit chestia cu mâncatul zilelor?) şi îndată podeaua începe să duduie sub paşii ei apăsaţi, se apropie înfigându-şi călcâiele nervos prin cameră, şi, ajungând lângă biroul meu, îşi pune coatele pe margine – ca un om plictisit la bar -, ma fixează şi spune grav:

“Tată, am un migreu!”.

Ridică mâinile, duce palmele la tâmple -foarte teatral – şi se uită în tavan, cu un aer exasperat. Aşteaptă. Încerc să fiu serios şi o întreb:

“O migrenă?”.

“Nu tată, un MI-GREU! AM UN MIGREU TERIBIL!” Roteşte ochişorii, ridică sprâncenele, pufneşte, oftează, îşi prinde părul cu degetele şi-l urcă în vârful capului, făcând din el o mică fântână arteziană. “Muţunache nu mă ascultă deloc! Îl pun să doarmă – el mişună prin casă, îi dau să mănânce – el aruncă mâncarea pe jos, îl scot la plimbare – se ceartă cu ceilalţi ursuleţi. Nu ştiu ce să mă mai fac cu el, da’ ce greu îmi e! Am un mi-i greeeeu!”

Încep să râd, o iau în braţe şi-ncerc s-o liniştesc: “Aşa sunt copiii” – îi spun – “Tuturor ne e greu să-i înţelegem câteodată şi nu ştim ce vor; drept este că nu toţi au norocul să fie părinţi de copii ascultători; dar pe Mamiuşa n-am auzit-o niciodată spunând despre tine că ar avea vreun mi-e greu.”

“… şi doar i-am zis lui Muţunache să mă mai lase-n pace, că oricum i-am cerut deja Moşului un Urs nou, de data asta i-am zis să mi-aducă unul CUMINTE!”

Dau să spun ceva, dar ea a fugit deja din cameră, ţipând de pe hol: “Iaca, iar mă strigă, mă duc să văd CE MAI VREA acuma!” Apoi – linişte. Nu-l mai ceartă pe Muţunache. Merg să văd ce s-a întâmplat şi o găsesc suspinând sub masă, cu Muţunache întins pe jos, alături.

“Ce s-a întâmplat?”

“A murit Muţunache!!” şi-ncepe să plângă în hohote.

“Păi cum a murit, dacă eu vad că încă se uită la mine?” încerc să intru in joc.

“Nuuu, nuuu, a murit! M-a strigat şi când am ajuns aici l-am găsit pe jos, căzut, cred că s-a lovit şi a murit! Ce să facem? Lui îi era rău, săracu’, de aseară e bolnav şi eu n-am înţeles, ce mamă rea sunt, ce ne facem? Şi-acuma ce ne faceeeem?”

Îi spun că mă duc să chem un medic; îi cer să aştepte, poate reuşim să facem totuşi ceva, să-l înviem pe Muţunache. Mă duc s-o iau pe Mariuşa din bucătărie, pentru că nu ştiu ce cred copiii că înseamnă moartea, cu Lizi nu am vorbit niciodată, speram nici să nu fie vreodată nevoie…

Când ne întoarcem în living o găsim pe Liza la geam, complet schimbată, cu Muţunache în cârcă, uitându-se vrăjită afară. Ceaţa se ridicase şi în urmă lăsase totul alb. Mi-am adus aminte expresia “copaci de zahăr” şi am simţit că sunt din nou copil, am luat-o pe Mariuşa de mână – şi ea întinerise, era parcă mai mică, uimită de povestea de afară -, ne-am aşezat lângă Liza, la fereastră. Ea se uită cu ochi mari la noua lume îmbrăcată în haine albe sclipitoare şi la un moment dat spune: “Vedeţi? Am ajuns în împărăţia Palatului de Cleştar!!! Mai înainte eram într-un nor, care ne-a ridicat casa şi-a adus-o aici! Toată dimineaţa am plutit într-un nor!!! Muţunache, iţi dai seama? Hai să ne pregătim, că azi mergem s-o vedem pe Crăiasa Zăpezii!”

Muţunache înviase odată cu descoperirea Tărâmului de Vis rămas după destrămarea ceţii. Lizi începuse altă poveste. Îmi vine să râd, să ies afară şi să ţopăi prin iarba îngheţată ca un iepure, pentru că în sfârşit îmi aduc aminte: pentru un copil dramele şi bucuriile sunt doar jocuri, el şi le inventează, el le rezolvă, când se plictiseşte de un joc, păşeşte în altul nou, precum Alice în Ţara Minunilor, deschizând uşă dupa uşă, curios să afle ce se găseşte în următoarea încăpere.

Mariuşa îi citea iarna Lizei poveşti despre Crăiasa Zăpezii şi le vedeam pe amândouă cum se transformă în personaje de basm, zânele mele frumoase absorbite în lumi fantastice. Acum, de la fereastră, călcăm împreună spre Ţara Gheturilor, alături de un Muţunache brusc reanimat.

Anunțuri
Crăiasa Zăpezii (Mariuşa XII)

Un gând despre &8222;Crăiasa Zăpezii (Mariuşa XII)&8221;

Comentariile nu sunt permise.