Iñuelho

Şedeam în chaise-longue, pe terasă, dondolîndu-mă¹ în foşnetul brizei, cu o carafă de sticlă bombată plină cu ceai roşu de zmeură alături, pe măsuţa de bambus; mă uitam (de fapt fixam cu privirea, aşa… pierdută, cum păţesc atunci cînd “cad pe gînduri” sau cînd aţipesc, uitîndu-mă din pat cum se preling picăturile de ploaie pe fereastră) la ceea ce numisem în gînd “pavaj dalmaţian” – pete mici, tremurătoare, de lumină şi umbră pe dalele de ciment de langă mine – şi încercam să desluşesc tipul de arbore care le generase, în funcţie de forma umbrelor fără contur, create de fiecare frunză. Vrînd să înţeleg dacă nimerisem varianta corectă, mă ridic încet din fotoliul meu de paie şi merg spre stradă, să văd mai bine ce copac e cel pe care încercasem să-l ghicesc.

Pornisem cu paşi moi pe alee. Arţar. Alt arţar. Castan. Tei. Arţar. Salcîm. Stejar. Arţar. Nu-ştiu-ce. Alt nu-ştiu-ce. Cînd îmi dau seama că numărasem peste o sută de arbori, ridic privirea. Nu pricep unde-am ajuns. “Trebuie să fiu tot pe-aici, prin cartier”, mă gîndesc, deşi casele ascunse în spatele grădinilor cu foişor acoperit de iederă nu-mi par cîtuşi de putin cunoscute.

“Să vezi c-am păţit ca-n povestea cu ţigăncile lui Eliade!”, îmi trece prin minte. “Cine ştie în ce timp am fost proiectată, călcînd pe dale din trei în trei, ocolind îmbinările dintre ele, desenate cu o bandă îngustă de iarbă, crescută spontan. “Spontan, ce cuvînt mai e şi ăsta; în italiana, spuntare înseamnă a răsări; tra righe nere di terra, il grano è già spuntatoîntre rîndurile negre de pămînt, grîul a răsărit deja; garduri de fier, gazebo în fiecare curte, nici un locuitor.. Case cu un singur etaj, detalii abundente, flori din fier, frunze din fier, balustrade şi scări, ornamente din fier.. Art Nouveau? Mă aştept să sun la o poartă şi să-mi deschidă Viollet-le-Duc.” Gîndul m-a făcut să rîd, “nu eşti normală”, mi-am zis.

Mă opresc lîngă o casă, cerul se întunecase, briza se oprise de tot iar petele de umbră de pe alee se uniseră într-o pătură compactă, aşternînd peste lucruri un voal cenuşiu; apropiindu-mă de gărduţul de fier forjat, văd printre gratii o terasă întunecoasă, plină cu jucării, cutii, obiecte aruncate la întîmplare, unele peste altele. Mă urc şi sar înăuntru, să văd mai bine: un munte de lucruri aparţinînd cine-ştie-cui, cu siguranţă cuiva care nu le mai folosise demult. “Cimitirul jucăriilor? Ce-i asta, o grădiniţă părăsită?”.

-||-

Mă simt ca la cinci ani, de parcă Moş-Crăciun mi-ar fi adus MIE tot sacul cu jucării, negăsindu-i pe ceilalţi copii acasă. Nu ştiu cîte ore am stat să dezgrop obiecte din muntele de jocuri, se intunecase de-a binelea.

Găsesc printre lucruri o minge de baschet, care miroase puternic a cauciuc; desenul de pe ea o transformă într-o minge de tennis imensă, fără puf. Încep s-o bat – “cine-ar arunca atîtea lucruri bune?” – şi după ce-o lovesc de cîteva ori de pavaj, se dezumflă şi nu se mai întoarce sus, între palme. “A obosit”, mă gandesc, “e bătrînă, cine ştie de cînd nu s-a mai jucat nimeni cu ea”.

După ce mă învîrt de cîteva ori în jurul miraculosului munte care-ar face fericiţi copiii unui oraş întreg, mă opresc şi scot din haos o cutie gri, similară cu jocul Monopoly. Ca atunci cînd ţi se pare că te-a strigat cineva, întorc repede capul şi văd lîngă mine un copil micuţ, cu o mină gravă. “E jocul tău?” Nu-mi răspunde. “Locuieşti aici?”, dar el tot nu vorbeşte. Seamănă cu un copil eskimo pe care-l văzusem într-o revistă cînd eram prin clasa a patra: îi găsiseră mumia îngheţată undeva, la pol, nu avea mai mult de 4 ani cînd murise. Ţin minte ce mult mă şocase imaginea copilului de pe pagina revistei, l-am studiat cîteva zile la rînd; din cauza îngheţului şi-a dezgheţului repetat probabil, ochii îi dispăruseră, avea deasupra obrajilor bombaţi două găuri negre; guriţa uscată, strînsă, ca a unui copil dezamăgit; era îmbrăcat în blană, avea în jurul feţei rotunde o glugă voluminoasă. Copilul care apăruse lîngă mine avea ceva din eschimosul acela: stînd la umbră, în semiobscur, mai mult intuiam că-i acolo decît îl vedeam. Iar ochii… Înţelegeam că se uită spre mine, pentru că i se desluşeau pomeţii, fruntea, nasul şi bărbia. Ochii erau două găuri mari, negre.

Nu m-am speriat, pentru că sunt obişnuită cu iluziile optice şi cu jocurile pe care mi le propune întunericul, ajutîndu-se de imaginaţia mea hiperactivă. Încerc să aflu ce-i cu puştiul.

-||-


Iñuelho“, citesc cu voce tare numele jocului scris pe cutia gri. Copilul ridică privirea spre mine. Are ochi, dar nu-i ţin minte. “Sau poate o fi numele tău, pe care l-au scris părinţii tăi pe cutie, să n-o pierzi la grădiniţă?” El tace. De fapt, nici nu sunt convinsă că e un “el”, fiind întuneric. “Iñuelho?” întreb, iar el se apropie de mine şi se aşază pe jos, în praf, încrucişînd sub el picioarele. “A, vrei să jucăm Iñuelho?”. Face semn din cap că da.

Deschid cutia şi întind pe jos cartonul pliat în două, pe care era desenat traseul. Scot zarurile, cartonaşele cu mesaje şi doi pioni, pe care-i aşez la START. “Cine începe, Iñuelho?” Fiindcă nu-mi răspunde, decid să arunc zarurile. “Cum se joacă? E ca Monopoly?” Din nou, nici un răspuns; îmi trece prin minte că Iñuelho ar fi mut, Iñuelho – copilul, nu jocul. Îi dădusem numele cutiei gri, pentru că era singurul lucru care-l făcuse să reacţioneze în vreun fel. M-am gîndit că vila de lîngă noi ar putea fi o grădiniţă pentru copii cu probleme, dar nu mi-am continuat ideea, pentru că Iñuelho m-a tras de mînecă, trebuia să-mi mut pionul 4 căsute. “CARD” scria, aşa că extrag un cartonaş din teancul de pedepse (?).

-||-

Contrar a ceea ce aşteptam, cartonaşul nu continea text, ci doar un desen: reprezenta un copil ghemuit, cu genunchii strînşi la piept şi capul sprijinit pe mîinile care-i înconjurau genunchii. Era un desen simplu, făcut probabil cu un creion cerat, de culoare vişinie. M-am întors spre Iñuelho să-l întreb ce înseamnă, uitînd că el nu putea vorbi (sau nu voia? sau nu mă înţelegea?) şi mi s-a părut că-i mai mic decat ştiam, cred că avea doar vreo doi ani.. Începeam să mă mir de iluziile optice pe care le am în întuneric. “Normal că nu vorbeşte, e prea mic!” mi-am spus şi i-am dat zarurile.

Iñuelho le-a pus cuminte pe tabla de joc. “Patru”, îi spun şi – văzînd că nu are de gînd să-şi mute pionul – am facut eu mutarea cu piesa lui. Din nou “CARD”; ridic un carton, pe care e desenat un copil înfăşat, mic de tot. Simt un fior rece între omoplaţi şi am o reţinere cînd trebuie să mă uit din nou spre Iñuelho, dar totuşi întorc privirea. “Nu se poate!” Iñuelho e mic, are cred vreo 7 luni, stă aşezat în funduleţ, mozolindu-şi un pumn, pe care încearcă să-l bage în guriţă cu totul. “Iñuelho!!!”

-||-

Mă ridic, luîndu-l pe Iñuelho cu mine (copilul, nu jocul). EU i-am făcut asta!!! Trebuie să-l ajut să crească la loc! Dacă terminăm jocul, va ajunge “celulă”, sau chiar va trece într-o viaţă anterioară! Fără a-mi acorda timp să dezvolt raţionamentul – care îmi părea destul de convingător în acel moment – mă gîndesc ce să fac: trebuie să schimb EU desenele de pe cartonaşe! Trebuie să-l desenez crescînd, nu micşorîndu-se! Sau poate trebuie doar să le schimb ordinea, pentru a obţine reversul pedepselor. De teamă să nu greşesc, probabil m-am grăbit cand am refăcut teancul de cartonaşe. Iau mînuţa lui Iñuelho în palmă şi îl ajut să arunce zarurile. Din nou patru! Cine ştie de data asta ce va mai… “DRAC” vad că scrie pe căsuţa în care-am mutat pionul lui Iñuelho. “Am întors cărţile în ordinea inversă, ce fel de… cum s-a… CE-I CU JOCUL ÃSTA?” şi toate întrebările pe care cineva şi le poate pune, atunci cînd vede că Realul e subiectiv, depinzînd doar de un zar sau de o mişcare a mîinii.

Mi-e frică să ridic un nou cartonaş, asa că o fac uitîndu-mă spre Iñuelho, vreau să văd CUM se transformă, cum anume se întîmplă ceea ce orice creier uman ar defini drept imposibil: să-l văd cum creste la loc. Întind mîna spre cartonaşe, uitîndu-mă spre copil, dar nu le găsesc, şi, pentru o clipă mă uit pe furiş într-acolo. Nu ştiu dacă a durat o secundă, nu cred, dar cînd am întors ochii spre Iñuelho, devenise un sugar. Agita mînuţele şi picioarele, uitîndu-se în sus, deschizînd şi închizînd guriţa, ca un peşte.

-||-


Am privit apoi cartonaşul: Iñuelho se transformase într-un bébé desenat cu roşu, îngrămădit într-un desen de 5×5 cm. Sub ilustraţie scria ceva, nu am reuşit să văd ce anume, fiind intuneric. Se vede că nu aşezasem bine cartoanele, sau că nu procedasem corect: reversul nu se petrecuse. Am închis repede tabla de joc, “în felul ăsta ajungem pană la avort!” m-am gîndit, “sau chiar mai departe, cine ştie unde, poate pînă acolo de unde vin sufletele cînd intră în boţul de carne şi-l transformă în OM”, şi – ca atunci cînd presimţi că urmează să se întîmple ceva rău, nereuşind să-ţi imaginezi la ce te poţi aştepta – am ales să evit pur şi simplu totul, să ingheţ, aşa ca eskimosul acela preistoric.

M-am gîndit că nu-l pot salva pe Iñuelho. “Cimitirul jucăriilor şi-al jocurilor?”.. Şi-al tuturor copiilor care s-au jucat cu ele, un loc în care copilăria se mănîncă pe sine, mistuindu-se. Nu sunt doar nişte jucării stricate şi aruncate, aici lucrurile sunt de-a dreptul otrăvite, malefice! Jocurile îşi caută victime, jocurile se hrănesc cu copilăria însăşi, jocurile mănîncă oameni!

M-am trezit.

Am căutat pe google “Iñuelho”. Nu am găsit decît un singur rezultat, care mă trimite spre o serie de 37 de PDF-uri ale unei cărţi scanned, despre Cristobal Colòn (numele spaniol al lui Cristofor Columb). Am “răsfoit-o” cu mouse-ul, e scrisă în spaniolă. Nu vorbeşte atat despre călătoriile lui Columb, cît despre soţiile şi amantele sale, despre fiii nelegitimi, fapte atestate cu mărturii scrise.

____________________________________________________________

1 – dondolare (vb – it): a se legăna; dondolo (subst. – it): leagăn; mă joc şi adaptez cuvinte; mi-a plăcut mai mult dondolîndu-mă decat legănîndu-mă, la fel cum prefer ragione în loc de judecată;

italo-româna e fascinantă uneori; vazut-am că şi unii scriitori folosesc “sfiorare” cu sensuri multiple, fapt sfiorant în sine. :)

Anunțuri
Iñuelho

now and then

– When I’m not trying to write a poem –

Just as a gleamy pink pearls neckless, the carousel, the plastic horse,

the tiny coral seats, the lullaby, while spinning do they sparkle, do they shine.

The plastic spinning horse reminds me of the sense of time.

It’s not another clockwork thought, but life itself.

No wheel, no mill, no circle, no round shape I could name.

Just an idea, a cloud upon a mind, a tied up belt around the crazy wheelchair.

How many times and for how long.

Without a question mark, for it is not a question, but a statement.

There’s no quantity when talking about Time,

except for when we feel it’s not enough,

or when we’re almost out of it.

__________________________________________________________________________________________________

2008: photoshop mouse drawing _____________ 2007: water colors _______________2005: carbon pencil

now and then

Vote!

America astăzi. Oamenii Americii de astăzi.. care nu-l votează pe “negru” pentru că “nu asta e voia lui Dumnezeu – ca America să fie condusă de un negru”.

Felicit încă o dată Unitele State pentru politica dusă în ultimii 150 de ani: au reuşit să obţină o rasă nouă: Consumiştii-Spălaţi-pe-Creier. Cum adică? Adică oamenii care sunt aşa cum sunt (ca tanti aia din video şi ca mulţi alţii – din păcate, prea mulţi) din cauza politicii intensive de netezire a creierelor pe care o duc americanii.

Am mai spus asta. Ţările astea lucrează împotriva propriului om şi cetătean, doamnelor şi domnilor, deşi au adoptat demult Drepturile cu pricina. Un stat care are interesul să te spele pe creier, care nu te informează, sau mai bine spus – care te informează greşit în mod intenţionat, care încearcă să te modeleze (şi chiar reuşeşte), care te MANIPULEAZÃ:

fizic (trei cuvinte am de spus aici: ASIGURÃRILE DE SÃNÃTATE. Vezi oamenii de peste 150 kg, vezi rata de mult-prea-obezi-atît-de-obezi-încît-nu-se-mai-înţelege-unde-le-sunt-mîinile-şi-picioarele din SUA, vezi ce mănîncă, cît costă ceea ce mănîncă, în ce condiţii e produs, împachetat şi vîndut ceea ce ei cumpără şi apoi mănîncă);

ideologic (vezi exponate de muzeu al xenofobiei, precum blonda de mai sus; vezi rasismul încă viu în zilele noastre; vezi că l-au ales de 2 ori pe cretinul ăla de Bush, deşi prima oară au fost falsificate alegerile de către var’su, şi contracandidatul deja desfăcuse şampania în direct.. cînd, după un spot publicitar, postul tv al vărului Bush a anuntat oficial că “there was a mistake, Bush won!”)

psihologic (psihoza pe care SUA încearcă să le-o şlefuiască oamenilor despre: “ţări arabe = terorism”, “America = în stare de urgenţă”, “poporul american = în pericol iminent”, “SUA = mereu sub riscul unui atac precum cel de la 11 septembrie, ba chiar mult mai grav”, “serviciul militar şi participarea la razboi = o oportunitate pentru tineri” etc etc etc)

intelectual (ce nevoie au să-i şcolească la infinit pe oamenii de rînd – şi de fapt, nici nu măcar nu se obosesc să facă asta! – , cînd cu jumatate din banii investiţi în creiere autohtone îşi pot compăra savanţi gata-formaţi şi instruiţi din toate ţările Pămîntului?)

social (Ku Klux Klan încă există şi nu încetează să existe atîta vreme cît SUA sunt, în esenţă, rasiste! De ce-or fi rasiste, nu ştiu.. poate din acelaşi motiv pentru care străbunică-mea, care nu a văzut niciodată un negru decît la tv, crede că “negrii sunt făcuţi de diavol, nu de Dumnezeu”.. Parcă totuşi America a furat negri din Africi să-i pună la muncă acum foarte mulţi ani; încă nu s-au obişnuit cu ei? Încă sunt oameni care cred că o culoare de piele diferită e ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU? Felicitări Americii şi pentru asta!)

cultural (adică SUBCULTURAL, INCULTURAL! Ignoranţa a atins cote maxime. A se vedea oameni, MULT PREA MULŢI, care nu ştiu unde-i Europa, fiindcă “celelalte ţări de pe Glob, dacă sunt peste ocean, conteaza prea puţin pentru noi”. Americanii descoperă Parisul datorită lui Dan Brown, vin să facă “traseul turistic sugerat în carte/film”, crezînd că sub piramida de la Louvre s-ar găsi mormîntul Mariei Magdalena. Bieţii de ei, nu ai cum să te aştepţi să facă diferenţa dintre Fiction şi Istorie, pentru că nu sunt capabili de aşa ceva.)

Aş mai spune multe, dar nu am timp. Oricum, m-a pornit rău filmuleţul de mai sus.

Închei cu o veste proastă pentru toţi americanii şi subdezvoltaţii-intelectual, care şi-au început lista de lectură cu Dan Brown:

Nu l-am citit, tocmai de asta, deşi aud că ar fi un roman fiction destul de interesant. Nebunia creată de acest scriitor e genială, l-a ajutat să-şi vîndă carţile, l-a făcut pînă şi pe Papa Ratzi (care mie nu-mi place, să mă ierte cine are de iertat, dar pentru mine papa e Giovanni Paolo II, nu baba asta pe care ne-o arată acum la tv, baba care se apucă de scris tratate despre uter, avort, pilula contraceptivă!!! Sunt curioasă de cîte ori a fost Papa însărcinat şi de cîte ori a avortat el, cată medicină a studiat şi cum îşi permite să impună unei femei ce sa facă în legătură cu burta şi copilul. Mă rog, asta a fost o gratuitate, despre Papa Ratzi. Să zicem doar că nu are “charisma” şi că mi-e antipatic, cu tot cu subiectele pe care le tratează. Copiii mor de foame, Ratzinger se piaptănăăăăă, pentru ca pilula “de după” e mai importantă decat victimele războiului, probabil) să spună: “nu citiţi Dan Brown! Copiii să nu citească Harry Potter, pentru că e o carte care promovează vrăjitoria şi practicile obscure, inducînd în eroare sufletele creştine”. A, da? Şi poveştile cu zmei, balauri, vrăjitoare, zîne, creaturi fantastice, alea ce-s? Tot erezii. Tot “împotriva lui Dumnezeu” sunt toate basmele populare ale fiecărui popor: Hai să interzicem poveştile. Hai să nu mai citim Fraţii Grimm, că n-au scris pilde, ci basme!

HAHAHA!!! Îmi venea să spun că nici el nu e mai prejos decît ignoranţii ăia americani care confundă un roman cu un document istoric. De ce să nu citească oamenii Dan Brown? Că a îndrăznit să facă un Fiction despre cele sfinte? Păi? Dumnezeul nostru e cel care iartă, nu cel care bate cu băţul la fund! Avem fiecare libertatea să fim aşa cum suntem şi să alegem Bine, Rau, Aproape-Bine, Aproape-Rău, Nici-Bine – Nici-Rău etc.

Vestea proastă pentru fidelii lui Danny este:

Sub piramida de sticlă de la Louvre se află…. pam-pam-pam-pam.. suspaaaaaans…. ooooooo STAŢIE DE METROU! Înţelegeţi, oameni buni? Acolo se coboară pe scări rulante, se merge dedesubt, se păşeşte cu picioarele, nu e nici o criptă, nu e nimic.

În afară de asta.. Credeti că Iisus, dacă ar fi avut familie (chestie perfect normală la vremea aia, oamenii de lîngă el aveau familii), în Evanghelii nu ar fi apărut acest “amănunt”? De ce ar fi muşamalizat existenţa unei familii (avînd în vedere, cum am zis, că era un fapt perfect normal al vremii, ba chiar, ciudat era mai degrabă să NU ai familie decat s-o ai). Nu au ascuns trădarea lui Petru, nici faptul că Iuda nu era convins că Iisus era Mesia, nici păcatul lui cel mai mare: faptul că s-a sinucis cînd şi-a dat seama că a greşit (necrezînd în iertare). (Multă vreme am crezut cum zicea străbunica: Iuda e dracu’ pentru că-i un trădător. Iuda nu e dracu, a fost cît se poate de uman, iar trădarea e un fapt uman. Nu ăla fu păcatul lui cel mai rău, ci faptul că nu a crezut – odată ce şi-a dat seama PE CINE trădase – că Dumnezeu e într-adevăr milostiv. Altfel nu s-ar fi sinucis.) Mă rog, în discursuri religioase mai bine nu intru (e prea tîrziu deja), pentru că din puţinul pe care l-am priceput, am idei fixe. Mai bine le-aş păstra drept personale, să nu ofensez pe nimeni.

PS: Oricum, pe sub piramida aia trece trenul, nu-i nicio criptă.

Vote!

Singurătate

Azi gîndul e scurt, subţire şi tăios, ca lama de oţel pe care-o foloseam să-mi rad greşelile făcute cu stiloul.

Azi frazele sunt doar începuturi de fraze.

Pentru că tind să-mi ascund (mie) condiţia existenţială, ignorînd-o, disimulînd şi simulînd, refugiindu-mă într-un microcosm personal, pe-o planetă cat un pumn, a carei supă primordială cuprinde spiritele tuturor celor apropiaţi: acolo-n gînd, mă simt “împreună”. Se numeşte iluzie şi negare.

Şi niciodată nu m-am simţit mai singură decît aseară, cînd, faţă-n faţă cu vînzătoarea care mi-a cerut precizări referitoare la numărul de bilete pe care le doresc, a trebuit să admit cu voce tare, să-mi aud şi să conştientizez răspunsul dat:

UN SINGUR BILET.

Woody Allen – “Vicky Cristina Barcelona”.

Singurătate