Antimioriţa

[ ţăranul din fotografie nu e român; indiciu: mai văzut-aţi om de la ţară să poarte mănuşi când clădeşte o căpiţă de fân cu furca? ]

Tocmai ce-am aflat că prietenul meu cel mai bun din copilărie, Mihăiţă, s-a însurat.

Îl cunosc dintotdeauna, pentru că – la fel ca şi mine – el „s-a pomenit” că trăieşte la ţară. Diferenţa abruptă dintre ceea ce trăiam eu şi viaţa lui e că Mihăiţă era orfan: mama lui murise după ce-a născut al nouălea copil, adică pe el. O soră mai mare sau o mătuşă îl adusese la ţară, să-l crească bunicii.

Ne-am împrietenit împotriva voinţei străbunicii (nu-l plăcea, pentru că era un băieţel nemaipomenit de obraznic şi cam lipsit de respect – le necăjea pe fetele popii), ne petreceam zilele împreună – eram vecini de case alăturate, grădinile noastre fiind despărţite de un gărduţ subţire de plasă metalică, de o fântână, de-un prun şi de marele cireş alb din spatele casei. Primii cinci ani de viaţă pe care i-am trăit în satul străbunicii (lângă Fălticeni) m-au făcut să ştiu ce înseamnă viaţa la ţară cu toate ale ei.

Am aflat mai demult că suntem un fel de rude îndepărtate: bunicul său era fratele străbunicului meu, care a murit pe pământ străin, abia în 1957: l-au găsit departe de fosta închisoare din Novosibirsk unde fusese prizonier mulţi ani şi de unde se întorcea pe jos spre satul lui; iarna grea i-a fost potrivnică şi n-a reuşit să mai ajungă vreodată în ţară să-şi revadă familia şi ultimii doi fii născuţi (gemenii: bunica mea şi fratele ei) pe care-i părăsise când aveau un an, plecând la razboi; străbunica a rămas văduvă la 25 de ani, cu patru copii; l-a aşteptat mulţi ani, în care n-a ştiut nimic despre el; abia în 2002 – cred – a aflat când şi unde murise, cu ajutorul unei rude care sunase la „surprize-surprize”, încercând să-l găsească pe Ioan Lupu, zis Jan).

Mihăiţă e mai mare decat mine cu doi sau cu trei ani – niciodată n-am ştiut bine, pentru că era scund şi nu părea decât un puşti de doisprezece ani când mi-a spus că-şi serbează majoratul la discoteca din satul alăturat. În vremea când trăiam la ţară, m-a invăţat să fluier, să prind porumbei, să scot râme din pământ, să mă urc în copaci, să sar gardurile ca un băiat şi multe alte abilităţi practice, pe care copiii de azi nu mai au ocazia să le cunoască, fiind născuţi în epoca internetului, departe de sat. Vara coceam porumb, mâncam cireşe, făceam felinare din dovleci portocalii, în care aprindeam lumânări după ce scoteam seminţele şi le ronţăiam seara pe prispă, stând la poveşti.

Îmi spunea că nu-i place şcoala, mai târziu, când părinţii mă luaseră cu ei la oraş şi mă întorceam la mamaia doar în vacanţe. Nu-i plăcea să scrie, pentru că Doamna îl lovea peste degete când nu era atent la ore; pe Doamna o urâse din momentul în care i-a cerut să scrie o compunere cu titlul „Mama”.

Vara tot satul ştia de sosirea mea cu două săptămâni înainte să vin, zi în care toţi îşi făceau treabă la poartă când urcam pe uliţa satului. Îmi era drag să-i văd, îi salutam pe toţi, ma opreau să mă întrebe de toate. Mihăiţă niciodată nu era de găsit în prima zi când ajungeam, era mereu cu treburile lui – cu animalele sau la muncă pe câmp; apărea abia seara, îl auzeam sus în podul casei lui, fluierând. Alteori arunca nuci sau mere pădureţe, să-mi atragă atenţia, sau pur şi simplu mă trezeam cu el alături, se ivea de nicăieri, furişându-se ca o vulpe. Îmi aducea de fiecare dată „ceva bun”, lapte, plăcinte dulci cu brânză de oi şi mărar, făcute de bunică-sa, pere, sau ce mai găsea pe masă. Ne aşezam pe treptele din faţa casei şi stăteam toată noaptea la poveşti, reluând firul vorbei de parcă nu ne mai văzusem de-o săptămâna şi nu de şase luni. Mă întreba de fiecare dată cum e la oraş şi dacă mi-e dor să vin înapoi la ţară. Minţeam că e frumos în Iaşi, dar îi spuneam că mi-e dor să revin la noi în sat şi brusc îmi reluam accentul de care mă ruşinam la şcoală şi pe care nu era „corect” să-l folosesc atunci când răspundeam la lecţie. (Paranteză: acum tot la fel de moldovenească îmi e vorba şi n-am de gând să schimb asta! Măcar atât să-mi rămână original şi originar!)

După câţiva ani am început vara să merg la mare, nu mai reuşeam să ajung şi-n sat. Iarna era greu de călătorit cu autobuzul, din cauza nămeţilor, la Paşte rămâneam în Fălticeni – pentru că murise bunicul meu, de Înviere mergeam an de an la mormânt şi astfel ne-am îndepărtat; nu ne-am mai întâlnit multă vreme. Abia când eram la liceu am ajuns într-o vară la străbunica, împreună cu prietena mea cea mai bună de la oraş. În acea vacanţă ne-am adunat toţi pe prispă, oameni pe care nu-i mai văzusem din copilărie: fetele popii – Bela şi Agapia – care nu reuşiseră niciodată să ajungă la rangul de „cele mai bune prietene”, pentru că mamaia mi le cam „băga pe gât”, ea fiind mereu în optime relaţii cu preoteasa; veniseră doi verişori pe care nu-i mai întâlnisem de când aveam zece ani – Vlădut şi Cristina. Era şi Mihăiţă, care ne-a povestit că s-a îndrăgostit de fata cu părul cel mai lung şi mai blond din sat, că ar vrea s-o ia de nevastă iar ea nici nu-l saluta măcar.

Partea fantastică a serii (de care am râs cu lacrimi de fiecare dată când ne-am amintit-o) a fost complotul de măritiş: străbunică-mea „aranjase” o „întâlnire”, invitându-i acasă pe tânărul pretendent însoţit de-a sa mumă. A trebuit să-mi las musafirii şi berile pe prispă, să sting ţigară (la avertismentele presărate cu interjectii şi vocative ale străbunicii, că „nu-i cuviincios să te găsească oamenii cu ţigara-n gură”) şi să mă prefac interesată de prezenţa noilor vizitatori, abia reuşind să-mi stăpânesc hohotele de râs, pentru că-i auzeam pe cei de-afară comentând şi hlizindu-se nesimţit de zgomotos. Doamna învăţătoare m-a interogat respectuos despre nu-mai-ţin-minte-ce, iar eu încercam să leg o conversaţie cu tânărul domnişor – pe care-l ghiceam a fi în aceeaşi situaţie de discomfort ca şi mine, dar fără prea mult succes: maică-sa răspundea în locul lui la fiecare întrebăre, lăsându-i timp doar să deschidă gura şi să rămână aşa, cu buza de jos căzută a dezamăgire. Nu mai ţin minte cum s-a terminat seara peţitului  dar tânărul pretendent-fără-voie a izbutit să mă invite la discotecă în satul vecin, „cu maşina lui” – care au fost singurele cuvinte de el însuşi rostite în toată discuţia, sub săgeţile scânteietoare izvorâte din pupilele maică-si.

Au trecut din acea seară şapte ani, în care am ţinut legătura cu Mihăiţă indirect, trimiţându-ne mesaje scurte din vorbă-n vorbă şi din om în om, prin străbunică-mea. Am aflat că s-a dus să lucreze în Olanda, înlocuindu-l pe unul dintre fraţii care munceau acolo într-un şantier; că s-a întors după un an şi a cumpărat cu toţi banii strânşi fostul conac boieresc din inima satului (în care funcţionase fosta „cooperativă” – magazinul satului, ulterior lăsat în paragină), pe care avea de gând să-l repare; că şi-a chemat tatăl (care-i părăsise fraţii pe la orfelinate după moartea mamei lor) şi l-a luat să locuiască în conac alături de el şi de alţi fraţi care au vrut să se întoarcă la ţară.

Azi am aflat că bunica lui (care l-a crescut) a murit, iar el s-a întors din Olanda pentru înmormântare, povestindu-le unora că s-a însurat acolo cu o româncă şi că are de gând să vândă conacul, pământul şi tot ce mai are în sat.

Şi acum mă gândesc amar că el era pentru mine Simbolul, Exemplul viu de om legat de pământul şi de satul lui; de la el înţelesesem ce înseamnă „traiul mioritic” şi nu de la orele de limba română în care se „preda” despre „valorile neamului”; el e omul care avea un singur scop împletit din trei dorinţe: pământ, casă, familie. El era cel care s-a întors de fiecare dată ACASĂ, el a cumparat CASA BOIEREASCĂ, singura construcţie de piatră din tot satul. El şi-a reunit fraţii.

Acum aflu că visul mioritic se spulberă. Din această veste îmi dau seama că viaţa la ţară e pe moarte, satele rămân pustii, oamenii se duc iar cei rămaşi uită tot, ne pierdem cea mai frumoasă moştenire pe care ne-au lăsat-o străbunicii noştri în grijă… Înţeleg cu tristeţe ce înseamnă să te rupi de ţară, să îţi taie cineva sau situaţia  rădăcinile. Înţeleg dezamăgirea celor ca el, care îşi iubesc pământul, resemnarea antimioritică a celor care aleg să plece din România.

Vom ajunge să aşteptăm milă de la UNESCO pentru a reconstrui vreodată un sat românesc din chirpici, pentru turişti, în care locuitorii vor fi aduşi acolo ca actorii pe scenă, să se prefacă.. să pretindă că sunt ţărani, că mulg vaca sau că ştiu să ţină o coasă în mână. Mi-e trist sentimentul de pierdere a celor mai frumoase lucruri pe care le avem.

Rămânem cu manelele, cu televiziunile de căcat, cu politicienii de căcat, fără ţărani, fără meşteri, fără oameni frumoşi care cunosc valoarea lucrurilor şi respectul pentru muncă şi semeni, oameni pe care alte ţări îi cumpără de la noi de parcă ar fi la reduceri, şi-i absorb în cultura lor super-tehnologizată..

În urmă rămân deocamdată bătrânii care plâng după fii şi satele în paragină. Îmi doresc mult să mai rămână cineva şi acasă, cineva care mai ştie să toarcă sau să topească in, să ridice o casă cu mâinile goale, să facă mămăliga, chirpici, opinci, cămeşi, să sape şi să secere, să scoată apa din fântână, să facă ţuică de casă, să vină cu sacii de la moară şi să transmită mai departe poveştile spuse de bunicii lor seara la gura sobei.

Anunțuri
Antimioriţa

2 gânduri despre &8222;Antimioriţa&8221;

  1. Vania zice:

    Frumoasă scriere, însă, cum sunt a douăsprezecea generaţie născută în burg, am prea puţine afinităţi cu lumea satului… La mine, Mioriţa a sfârşit înainte de-a începe. Totuşi, am navetat trei ani la sat, timp în care rezervele iniţiale mi s-au confirmat. Dar, nu emit judecăţi, ci doar constat incompatibilitatea…

  2. adina hutanu zice:

    :) Adevarat este ca lumea satului care mi s-a dezvaluit in copilarie cred ca fusese deja profund atinsa de intamplarile dictatoriale din tara noastra… Taranii pe care i-am cunoscut eu isi pierdusera puterea de a mai lupta impotriva sistemului care le distruge treptat lucrurile frumoase pe care ni le-ar fi transmis, ei doar se conformau noutatii, acceptand si asimiland neconditionat orice lucru le-a fost impus: globalizarea, spre exemplu – termen de ei neinteles, desi toti stiu ca „pravaliile” nu mai exista, toti au calatorit vreodata intr-un oras mare si au fost la „mall”.
    Miorita personala pe care-am mostenit-o de la ei este cea a secolului nostru, cu PET-uri de plastic plutind in deriva pe garla si pe iaz. Resemnarea lor in fata acestor lucruri este aceeasi cu a ciobanului moldovean din balada.
    Generatiile traditional nascute si perpetuate in burg au pentru noi un farmec deosebit, ei erau Coconii, Domnii, Invatatorii, Preotii, carora lumea satului le-a recunoscut dindotdeauna superioritatea intelectuala. Valorile lor sunt altele, societatea in urbe are princìpii diferite, molecula ADN a orasului e constituita altfel. Nici mai bine, nici mai prost, ci doar diferit fata de cea a vietii de la tara.
    Lumea satului la noi s-a pomenit coplesita de un gen de NOU neasteptat, care nu a fost rezultatul evolutiei logice a unei natii: nu au apa curenta si nici toaleta in casa, dar au televizoare color, aspirator, frigider; nu au unelte mecanice pentru a lucra pamantul, dar au masini, telefoane mobile, discoteci; au „magazin mixt” in care gasesc produse ambalate in vid, coca cola, paine innegrita artificial, lucruri absurde atunci cand coexista pe masa cioplita cu mana, alaturi de branza de burduf si de mamaliga facuta in ceaun.
    Noi am sarit peste 60 de ani de evolutie istorica europeana, nu stim cum anume s-a ajuns la ciorapii de nylon, nici cum aratau primele modele de masini de spalat, am trecut direct la IPhone si la wireless. Multa vreme am fost adormiti, hraniti cu bucatele de carton din cartela pentru alimente.
    Vine Progresul peste noi ca un tsunami.

Comentariile nu sunt permise.