povestea de astăzi

foto © Adina Huţanu

grădina cu ploaie

de Alexandra Sandu [link]

Thursday, May 22, 2008

[unui bun prieten temporar]

Am stat mai bine de o săptămână unul lângă celălalt în aceeaşi grădină, pe scaunele din fier forjat, sub acoperişul şubred, cu ploaia curgând nehotărâtă într-o monotonie liniştitoare, în ritmul gândurilor noastre. Nu ne-am atins niciodată. Ea îşi întorcea capul către mine deseori când vorbeam. Târziu am legat asta de faptul că nu îi plăcea profilul ei. Poate că vroia să fie frumoasă pentru mine. Atunci nu m-am gândit. Eram doi străini aduşi de context în acelaşi spaţiu şi timp, ea cu 21 de ani mai tânără decât mine, vibrând a viaţă şi a vise, eu obosit şi izolat, cu mâinile butucănoase şi unghiile roase. Îmi ascundeam degetele de multe ori, la fel cum îşi ascundea ea profilul, arătându-şi în schimb ochii întunecaţi şi înaripaţi. Poate pentru că erau atât de reduse şansele să ne mai întâlnim vreodată, am spus totul din prima seară. Şi-a terminat toate ţigările în timp ce stătea cu blugii suflecaţi până la genunchi şi cu picioarele întinse în ploaie. Am povestit tot ce era de povestit despre drumurile fiecăruia de până atunci şi pentru următoarele zile ne-au rămas ideile, planurile, curiozităţile, neliniştile şi mai ales liniştile noastre.

Mâncam puţin, dormeam de multe ori afară, cu câte o pătură pe umeri, ascultând ploaia nesfârşită până când nu am mai auzit-o pentru că devenise parte din noi, ca adevărurile din interior pe care ne e frică să le ascultăm, ca respiraţia sau bătăile inimii pe care le ascultăm doar dacă vrem neapărat. Ea era convinsă că nu poate trăi decat singură, eu i-am spus că lumea nu are nici un sens dacă nu o împarţi cu cineva, ea mi-a reproşat că nu ma vede împărţind nimic cu nimeni, i-am răspuns că împart o grădină şi ploaia cu ea, mi-a spus îmbufnată că trişez. După câteva zile am recunoscut că nu mă văd suportând pe nimeni lângă mine pentru o perioadă prea lungă de timp. A insistat că eu aş fi cel norocos dacă aş găsi pe cineva care să mă suporte, aşa pesimist şi plin de tabieturi. Am râs amândoi. A recunoscut că nu crede că se poate, dar că spera în secret la o călătorie în doi, simplă, frumoasă, fără mari compromisuri. Dar că ţine probabil de noroc. Eu la vârsta ei eram mult mai încrezător, am ţinut să precizez. Şi la ce mi-a folosit? a ţinut ea să observe ridicându-şi sprâncenele către mine. Şi aşa au fost toate discuţiile. De fiecare dată ajungeam să acceptăm amândoi că oricât te-ai chinui, lucrurile sunt cum sunt. Fără soluţii miraculoase, fără răspunsuri absolute. Tot ce trebuie să ştii e acolo, împreună cu respiraţia şi bătăile inimii. Ploaia nu trage concluzii, ploaia se întâmplă, când furioasă, când blândă, când melancolică şi emoţionată, jucăuşă , atrăgătoare, ascuţită sau ondulată, îmbrăţişată cu vântul sau învăluind matern frunzele şi pământul, lăsând mândria laoparte uneori şi primind şi câte o rază de soare pe terenul de joacă, ploaia nu poartă pantofi cu toc, râde când îi vine să râdă şi plânge fără ascunzişuri. Asa am fost şi noi în săptămâna aia. Mai ales în momentele în care ea uita să îşi ascundă nasul iar eu stăteam cu degetele răsfirate pe genunchi, când ne mărturiseam cele mai întunecate secrete şi ne miram şi ne bucuram prosteşte de cât de oameni suntem.

Avea un fel al ei de a trece firesc de la o problemă gravă la o glumă neserioasă, mă zăpăcea şi mă făcea să uit de toată oboseala mea cronică. Ei îi plăcea calmul din vocea mea şi blândeţea brutală din privire. Îmi tot repeta asta, direct, fără să îşi ia privirea de la mine. Ajunsesem să mă întreb cum aş putea să o fac să rămână în grădină mai mult. După care mă întrebam pe mine dacă mi-aş dori aşa ceva. Până când? Cum ţii într-o grădină doi oameni care au nevoie să cunoască munţi neumblaţi şi mări neînotate? Şi câte ploi ar trebui să treacă peste ei ca să se lege cu adevărat unul de celălalt, să se pătrundă cum n-ar putea pătrunde nici un munte, nici o mare?

Ne-am pus problema împreună, într-o seară în care pătura a căzut de pe umărul ei stâng şi eu am întins mâna să o ridic la loc. S-a intors brusc şi m-a privit, iar eu am rămas cu mâna in aer. Într-o clipă, am simţit în tot corpul ce ar fi simţit vârfurile degetelor dacă ar fi atins vag şi trecător pielea ei înfiorată, am simţit-o atât de intens încât m-a durut… nehotărârea, neputinţa, dorinţa, apăsarea minunată, ireparabilă a momentului nepetrecut care a rupt membranele geloase ale timpului, ale corpurilor şi minţilor noastre şi a devenit el însuşi o nouă lume, o realitate de mii de ori mai vie decat pătura, scaunele şi toată ploaia noastră. Ea şi-a privit umărul, a privit degetele mele, buza de jos i s-a desprins neputincioasă de cea de sus, a mărit ochii şi i-a lăsat să se închidă lent… şi dintr-o dată timpul s-a accelerat dincolo de voinţa noastră, ea s-a aplecat după patură, s-a înfofolit bine, şi-a întors privirea către grădină, iar eu mi-am retras degetele suspendate de la mâna dreaptă şi le-am ascuns bine în mâna stângă.

Am tăcut amândoi vreme îndelungată. Ea a fost cea care a început să vorbească. S-a întrebat cum am fi noi doi, împreună, altundeva decât în grădina cu ploaie. S-a imaginat pe ea închisă în monotonia tabieturilor mele. M-a imaginat pe mine speriat şi nepotrivit printre prietenii ei gălăgioşi. Nu a tras ea concluzia, dar i-am aprobat gândurile. Erau şi gândurile mele. Ne vedeam completându-ne copleşitor şi minunat, ne vedeam îndepărtându-ne goi şi nelămuriţi, eşuând, pierzându-ne, rupţi absurd de la sânul ocrotitor al ploii, ploaia noastră temporară şi atemporală. Ne-am privit zâmbind, fără tristeţe şi fără bucurie, fără gânduri şi fără forme şi ne-am lăsat să fim. Şi acolo s-a terminat timpul, acolo s-a terminat povestea neîncepută, acolo a început povestea neterminată, undeva în spaţiul nou născut dintre degetele mele şi umărul ei gol, în căldura umedă a buzei de jos desprinsă de fiinţa ei, acolo…

Anunțuri
povestea de astăzi