news

:D a aparut pe blog pagina despre CARTI, aflata deocamdata in curs de dezvoltare, ca mai toate lucrurile din tara noastra

:D au aparut imagini calauzitoare pe post de antet al fiecarei pagini tematice: carti, filme, muzica.

Anunțuri
news

Antimioriţa

[ ţăranul din fotografie nu e român; indiciu: mai văzut-aţi om de la ţară să poarte mănuşi când clădeşte o căpiţă de fân cu furca? ]

Tocmai ce-am aflat că prietenul meu cel mai bun din copilărie, Mihăiţă, s-a însurat.

Îl cunosc dintotdeauna, pentru că – la fel ca şi mine – el “s-a pomenit” că trăieşte la ţară. Diferenţa abruptă dintre ceea ce trăiam eu şi viaţa lui e că Mihăiţă era orfan: mama lui murise după ce-a născut al nouălea copil, adică pe el. O soră mai mare sau o mătuşă îl adusese la ţară, să-l crească bunicii.

Ne-am împrietenit împotriva voinţei străbunicii (nu-l plăcea, pentru că era un băieţel nemaipomenit de obraznic şi cam lipsit de respect – le necăjea pe fetele popii), ne petreceam zilele împreună – eram vecini de case alăturate, grădinile noastre fiind despărţite de un gărduţ subţire de plasă metalică, de o fântână, de-un prun şi de marele cireş alb din spatele casei. Primii cinci ani de viaţă pe care i-am trăit în satul străbunicii (lângă Fălticeni) m-au făcut să ştiu ce înseamnă viaţa la ţară cu toate ale ei.

Am aflat mai demult că suntem un fel de rude îndepărtate: bunicul său era fratele străbunicului meu, care a murit pe pământ străin, abia în 1957: l-au găsit departe de fosta închisoare din Novosibirsk unde fusese prizonier mulţi ani şi de unde se întorcea pe jos spre satul lui; iarna grea i-a fost potrivnică şi n-a reuşit să mai ajungă vreodată în ţară să-şi revadă familia şi ultimii doi fii născuţi (gemenii: bunica mea şi fratele ei) pe care-i părăsise când aveau un an, plecând la razboi; străbunica a rămas văduvă la 25 de ani, cu patru copii; l-a aşteptat mulţi ani, în care n-a ştiut nimic despre el; abia în 2002 – cred – a aflat când şi unde murise, cu ajutorul unei rude care sunase la “surprize-surprize”, încercând să-l găsească pe Ioan Lupu, zis Jan).

Mihăiţă e mai mare decat mine cu doi sau cu trei ani – niciodată n-am ştiut bine, pentru că era scund şi nu părea decât un puşti de doisprezece ani când mi-a spus că-şi serbează majoratul la discoteca din satul alăturat. În vremea când trăiam la ţară, m-a invăţat să fluier, să prind porumbei, să scot râme din pământ, să mă urc în copaci, să sar gardurile ca un băiat şi multe alte abilităţi practice, pe care copiii de azi nu mai au ocazia să le cunoască, fiind născuţi în epoca internetului, departe de sat. Vara coceam porumb, mâncam cireşe, făceam felinare din dovleci portocalii, în care aprindeam lumânări după ce scoteam seminţele şi le ronţăiam seara pe prispă, stând la poveşti.

Îmi spunea că nu-i place şcoala, mai târziu, când părinţii mă luaseră cu ei la oraş şi mă întorceam la mamaia doar în vacanţe. Nu-i plăcea să scrie, pentru că Doamna îl lovea peste degete când nu era atent la ore; pe Doamna o urâse din momentul în care i-a cerut să scrie o compunere cu titlul “Mama”.

Vara tot satul ştia de sosirea mea cu două săptămâni înainte să vin, zi în care toţi îşi făceau treabă la poartă când urcam pe uliţa satului. Îmi era drag să-i văd, îi salutam pe toţi, ma opreau să mă întrebe de toate. Mihăiţă niciodată nu era de găsit în prima zi când ajungeam, era mereu cu treburile lui – cu animalele sau la muncă pe câmp; apărea abia seara, îl auzeam sus în podul casei lui, fluierând. Alteori arunca nuci sau mere pădureţe, să-mi atragă atenţia, sau pur şi simplu mă trezeam cu el alături, se ivea de nicăieri, furişându-se ca o vulpe. Îmi aducea de fiecare dată “ceva bun”, lapte, plăcinte dulci cu brânză de oi şi mărar, făcute de bunică-sa, pere, sau ce mai găsea pe masă. Ne aşezam pe treptele din faţa casei şi stăteam toată noaptea la poveşti, reluând firul vorbei de parcă nu ne mai văzusem de-o săptămâna şi nu de şase luni. Mă întreba de fiecare dată cum e la oraş şi dacă mi-e dor să vin înapoi la ţară. Minţeam că e frumos în Iaşi, dar îi spuneam că mi-e dor să revin la noi în sat şi brusc îmi reluam accentul de care mă ruşinam la şcoală şi pe care nu era “corect” să-l folosesc atunci când răspundeam la lecţie. (Paranteză: acum tot la fel de moldovenească îmi e vorba şi n-am de gând să schimb asta! Măcar atât să-mi rămână original şi originar!)

După câţiva ani am început vara să merg la mare, nu mai reuşeam să ajung şi-n sat. Iarna era greu de călătorit cu autobuzul, din cauza nămeţilor, la Paşte rămâneam în Fălticeni – pentru că murise bunicul meu, de Înviere mergeam an de an la mormânt şi astfel ne-am îndepărtat; nu ne-am mai întâlnit multă vreme. Abia când eram la liceu am ajuns într-o vară la străbunica, împreună cu prietena mea cea mai bună de la oraş. În acea vacanţă ne-am adunat toţi pe prispă, oameni pe care nu-i mai văzusem din copilărie: fetele popii – Bela şi Agapia – care nu reuşiseră niciodată să ajungă la rangul de “cele mai bune prietene”, pentru că mamaia mi le cam “băga pe gât”, ea fiind mereu în optime relaţii cu preoteasa; veniseră doi verişori pe care nu-i mai întâlnisem de când aveam zece ani – Vlădut şi Cristina. Era şi Mihăiţă, care ne-a povestit că s-a îndrăgostit de fata cu părul cel mai lung şi mai blond din sat, că ar vrea s-o ia de nevastă iar ea nici nu-l saluta măcar.

Partea fantastică a serii (de care am râs cu lacrimi de fiecare dată când ne-am amintit-o) a fost complotul de măritiş: străbunică-mea “aranjase” o “întâlnire”, invitându-i acasă pe tânărul pretendent însoţit de-a sa mumă. A trebuit să-mi las musafirii şi berile pe prispă, să sting ţigară (la avertismentele presărate cu interjectii şi vocative ale străbunicii, că “nu-i cuviincios să te găsească oamenii cu ţigara-n gură”) şi să mă prefac interesată de prezenţa noilor vizitatori, abia reuşind să-mi stăpânesc hohotele de râs, pentru că-i auzeam pe cei de-afară comentând şi hlizindu-se nesimţit de zgomotos. Doamna învăţătoare m-a interogat respectuos despre nu-mai-ţin-minte-ce, iar eu încercam să leg o conversaţie cu tânărul domnişor – pe care-l ghiceam a fi în aceeaşi situaţie de discomfort ca şi mine, dar fără prea mult succes: maică-sa răspundea în locul lui la fiecare întrebăre, lăsându-i timp doar să deschidă gura şi să rămână aşa, cu buza de jos căzută a dezamăgire. Nu mai ţin minte cum s-a terminat seara peţitului dar tânărul pretendent-fără-voie a izbutit să mă invite la discotecă în satul vecin, “cu maşina lui” – care au fost singurele cuvinte de el însuşi rostite în toată discuţia, sub săgeţile scânteietoare izvorâte din pupilele maică-si.

Au trecut din acea seară şapte ani, în care am ţinut legătura cu Mihăiţă indirect, trimiţându-ne mesaje scurte din vorbă-n vorbă şi din om în om, prin străbunică-mea. Am aflat că s-a dus să lucreze în Olanda, înlocuindu-l pe unul dintre fraţii care munceau acolo într-un şantier; că s-a întors după un an şi a cumpărat cu toţi banii strânşi fostul conac boieresc din inima satului (în care funcţionase fosta “cooperativă” – magazinul satului, ulterior lăsat în paragină), pe care avea de gând să-l repare; că şi-a chemat tatăl (care-i părăsise fraţii pe la orfelinate după moartea mamei lor) şi l-a luat să locuiască în conac alături de el şi de alţi fraţi care au vrut să se întoarcă la ţară.

Azi am aflat că bunica lui (care l-a crescut) a murit, iar el s-a întors din Olanda pentru înmormântare, povestindu-le unora că s-a însurat acolo cu o româncă şi că are de gând să vândă conacul, pământul şi tot ce mai are în sat.

Şi acum mă gândesc amar că el era pentru mine Simbolul, Exemplul viu de om legat de pământul şi de satul lui; de la el înţelesesem ce înseamnă “traiul mioritic” şi nu de la orele de limba română în care se “preda” despre “valorile neamului”; el e omul care avea un singur scop împletit din trei dorinţe: pământ, casă, familie. El era cel care s-a întors de fiecare dată ACASĂ, el a cumparat CASA BOIEREASCĂ, singura construcţie de piatră din tot satul. El şi-a reunit fraţii.

Acum aflu că visul mioritic se spulberă. Din această veste îmi dau seama că viaţa la ţară e pe moarte, satele rămân pustii, oamenii se duc iar cei rămaşi uită tot, ne pierdem cea mai frumoasă moştenire pe care ne-au lăsat-o străbunicii noştri în grijă… Înţeleg cu tristeţe ce înseamnă să te rupi de ţară, să îţi taie cineva sau situaţia rădăcinile. Înţeleg dezamăgirea celor ca el, care îşi iubesc pământul, resemnarea antimioritică a celor care aleg să plece din România.

Vom ajunge să aşteptăm milă de la UNESCO pentru a reconstrui vreodată un sat românesc din chirpici, pentru turişti, în care locuitorii vor fi aduşi acolo ca actorii pe scenă, să se prefacă.. să pretindă că sunt ţărani, că mulg vaca sau că ştiu să ţină o coasă în mână. Mi-e trist sentimentul de pierdere a celor mai frumoase lucruri pe care le avem.

Rămânem cu manelele, cu televiziunile de căcat, cu politicienii de căcat, fără ţărani, fără meşteri, fără oameni frumoşi care cunosc valoarea lucrurilor şi respectul pentru muncă şi semeni, oameni pe care alte ţări îi cumpără de la noi de parcă ar fi la reduceri, şi-i absorb în cultura lor super-tehnologizată..

În urmă rămân deocamdată bătrânii care plâng după fii şi satele în paragină. Îmi doresc mult să mai rămână cineva şi acasă, cineva care mai ştie să toarcă sau să topească in, să ridice o casă cu mâinile goale, să facă mămăliga, chirpici, opinci, cămeşi, să sape şi să secere, să scoată apa din fântână, să facă ţuică de casă, să vină cu sacii de la moară şi să transmită mai departe poveştile spuse de bunicii lor seara la gura sobei.

Antimioriţa

cu drag

Mamaia mea, care m-a crescut şi care mereu mă-ntreabă “Cât mai stai acolo printre străini şi când vii înapoi acasă?”

Mamaia mea, care-mi spune că vrea să mă facă iarăşi mică şi să mă ţină-n buzunar la şorţ…

Mamaia mea, străbunica mea, care are 93 de ani şi mă aşteaptă acasă de Crăciun.

Mamaia mea, care mi-a dat o bunică tânără şi frumoasă (despre care voi face un alt film), care va veni la mine pe 5 octombrie.

Despre ea scrisesem:

m-am gandit la tine

si la casuta ta alba, cu gardut albastru si fantana mica si stramba de langa poarta. m-am gandit la florile tale din curte, la bujori si la “mingiuti”, la trandafiri si la zorelele mov care se urca pana sus, pe casa, la nucul meu, la menta si la musetel, la scranciobul din prun, la ciresul alb, la visinul mic, la gura-leului, la buna-dimineata cele albe, la ghioceii din zapada, la zambile. am trecut din odaia mare spre camera de oaspeti, prin usa cea mica, m-am uitat la coltul cu icoane si fotografii, m-am uitat in lada cu cele cateva hainute pe care le-ai pastrat, de cand eram copil. am probat rochiile de bal din dulapul negru, mi-am trecut degetele peste covorul cel mare, negru si aspru, cu trandafiri de lana de pe perete. m-am uitat dupa soba, sa caut gem si lapte acru si furnici.m-am intors in bucatarioara si m-am asezat pe patul inalt, langa soba. ma uit la tabloul cu fructe pe care l-ai pictat, vreau sa musc din felia de harbuz.ma ridic sa ma uit pe geam, din camera mare, sa vad cine e la poarta. tresaream de fiecare data cand se auzea scartaind, speram sa vina ei, de departe, de la iasi, sa ma vada.m-am dus in salita si-am pus scara, sa ma urc in pod. e subreda tare, n-ar trebui sa te mai urci pe ea, uite, se clatina in toate partile si cuiele sunt strambe!mi-a fost tot timpul frica sa ridic capacul de la pod, nu ma urcam daca nu era deja deschis. de sus vad raftul de deasupra usii de la intrare: pensule, borcane prafuite, cuie, usturoi.

in pod e cald, e uscat, miroase a menta si a grau, a faina. miroase a lana si a ulei, a vopsele si a lemn vechi. calc pe boabele galbene adunate in movile pe lutul uscat. ma duc in capat, unde nu e lumina, acolo se ascund toate comorile: papusi vechi, tablouri, scrisori din razboi, maruntisurile care ma surprind de fiecare data si pe care am mereu emotii cand le descopar: un ac de par, un pieptene de os cu dintii desi, o foaie ingalbenita cu niste desene de demult, stativele si razboiul de tesut demontat, sprijinite de lemnele acoperisului, culorile tale, cariocile mele vechi si uscate, borcanele mici, plicuri, cutii de toate marimile.

ma uit prin geamul mic si te vad in gradina, intinzand rufe pe franghie, sa le albeasca soarele la amiaza. vad puii de randunica in cuib, langa geam. daca le strici cuibul, ele aduc nenorocire.

vad padurea pe dealul din zare, vad lanurile galbene si verzi, cu randuri pieptanate si carari negre de pamant intre ele, vad drumul cu pietre si le aud scrasnind sub copite cand se intorc vitele de la pasune, seara.

te vad cum scoti apa din fantana, invartind coarba si sprijinind galeata de metal plina alaturi, pe pamant. buna ziua tanti, i-acasa fetita matale? vrem s-o luam cu noi la padure, la ciuperci. sa nu stai cu grija, ca avem si cainele.

revad furtunile de vara, cand ne ascundeam in casa noi amandoua, langa geam, si-mi spuneai povesti, sa-mi treaca frica de tunete. se lumina alb toata casa cand fulgera, si se zguduia pamantul cu noi si cu prispa, si ma gandeam ca peretii aveau sa se crape, sa ne acopere. clantaneau geamurile si se auzea ropotul ploii pe lutul gol in fata casei, pe tabla de pe streasina si in vana de metal pusa in colt, sa stranga apa. ne era frica, asteptam cuminti sa iasa soarele.

vad cerul negru negru de tot, asa cum il vedeam stand cu capul in poale la tine, noaptea, pe prispa, cand ma mangaiai pe par cu ulei de nuca, sa-l descalcesti. imi povesteai despre toate stelele. uite, carul mare. uite, steaua marinarilor. uite mai incolo si carul cel mic. uite calea laptelui. uite luna si c-o stea.. Luna si Costea, ma gandeam eu, punctul mic si alb de langa coltul de jos al lunii era Costea.

atunci mi-am dat seama ca cerul era o patura neagra si veche, plina de sparturi prin care ajungea la noi lumina zilei, de dincolo. acolo m-am gandit ca luna era o taietura ceva mai mare, facuta anume pentru noi oamenii, sa nu ne fie frica de intuneric noaptea.

te vad pe tine la gura sobei, aprinzand focul, facand turte cu branza, bors, compot de prune verzi, mamaliga, cartofi cu usturoi verde.

te vad culegand flori din fata casei.

te vad cu sapa pe umar, mergand apasat inaintea mea, pe drumul cu pietre. ma vad si pe mine, ajungandu-te din urma, cu mersul meu maruntel si cu sapaliga mea, de care ma tot impiedic.

te vad cum cosi flori si ciupercute, vrabii si ramuri pe panza alba cu tiv rosu. stau cu capul in bratele tale si ascult acul si ata impungand si trecand prin panza. mi-e atat de drag sunetul asta, am sa adorm cu el, ca atunci. pc!fffffffffffffffff! asa coseai. asa auzeam, era ca un fel de inima care se misca in doi timpi, pc si fffffffffffffffff..

am sa adorm la tine in poala, sa ma mai legeni inca o data pe picioare, sa-mi spui o poveste, sa te aud langa mine. hai, de ce nu ma faci mica, sa ma pui in buzunarul de la sort, sa ma iei cu tine peste tot pe unde mergi?

cu drag

insomnia creativa – sincretisme

Introducere curriculum-viteza: Am avut revelatia faptului ca stau binisor la sincretismul artelor (la caracterele oral si anonim stau mai prost, dar n-am aspirat niciodata sa devin balada populara): m-am apucat de fotografie si am impresia ca mi-a iesit ceva-ceva. Mai si desenez cand imi aduc aminte de acuarele si creioane (am pus cateva exemple mai sus), desi am cam chiulit de la desen in tineretile fragede. Cu scrisul – vedeti si voi cum stau: incerc daca am timp si vreo idee cu ceva mai mult straluci in aura. De arhitectat, arhitectez, ca deh – asta cica mi-e meseria. Cu lut m-am jucat si-am facut cocosei si omuleti in copilarie. Papusi din carpa si ursuleti de carton mi-am facut, stiu sa impletesc si sa cos, sa fac machete, deci la arts&crafts am izbutit cate ceva, cel putin carti postale, felicitari de sarbatori, biletele, invitatii si pachete-cadou. M-am apucat de joaca-n Photoshop si cica am “manipulat digital” niste imagini, care nu-s chiar de dat la cos (bine, n-or fi nici de pus in rama), am cateva logo-uri si cateva postere folosite in scopuri personale. Pian clasic am facut timp de 5 ani, atat cat sa mai stiu inca Ave Maria de Bach, Sonata 1 de Mozart, Sonatina 5 de Beethoven si alte cantecele pentru prunci. Cu glasul am participat la corul scolii, de la vocea a treia pana la a-ntaia, in functie de cine lipsea. Acu am facut si cateva filmulete ceva mai minimaliste si abstracte – chestie noua pentru mine. Cand imi va trazni sa ma apuc de sculptura, voi semnala evenimentul cu niste poze. Inca nu ma grabesc. Ce-as vrea sa fac in viata? Scenografie. Cred. Sau restaurare. Sau proiectare. Sau urbanism. Mda.

Mi-au izbutit 4 filmulete pana la ora scrierii acestui post, adica 04:50… Jur cu mana pe buric: am incercat sa adorm dupa fiecare dintre nemaipomenitele opere multimedia, dar nu am reusit decat sa ma rasucesc in pat ca un fus, sa ma enervez ca nu vine Mosh Ene si sa ma trezesc la loc.

Poftiti, admirati rezultatul orelor de nesomn, m-a chinuit eul creator noctambul si m-am conformat poftei sale de arta.

Nu stiu, acu’ evident ca mie-mi plac minutele astea de imagini muncite si culese cu ochiul drept prin vizor. E munca multa, poze multe, spatiu mult pe disc.

Parca totusi Genova-i mai misto/frumoasa/poetica/multicolora/alb-neagra dupa ce-o vedeti asamblata de mine. Cert e ca nu stiu sa-mi fac reclama, ca daca stiam, m-as fi dus la marketing la FEAA in loc sa vin la arhitectura.

Dati scroll in jos si play. Sa va placa. Altfel nu discut. :P

Multumesc.

insomnia creativa – sincretisme

Antimioriţa

[ ţăranul din fotografie nu e român; indiciu: mai văzut-aţi om de la ţară să poarte mănuşi când clădeşte o căpiţă de fân cu furca? ]

Tocmai ce-am aflat că prietenul meu cel mai bun din copilărie, Mihăiţă, s-a însurat.

Îl cunosc dintotdeauna, pentru că – la fel ca şi mine – el „s-a pomenit” că trăieşte la ţară. Diferenţa abruptă dintre ceea ce trăiam eu şi viaţa lui e că Mihăiţă era orfan: mama lui murise după ce-a născut al nouălea copil, adică pe el. O soră mai mare sau o mătuşă îl adusese la ţară, să-l crească bunicii.

Ne-am împrietenit împotriva voinţei străbunicii (nu-l plăcea, pentru că era un băieţel nemaipomenit de obraznic şi cam lipsit de respect – le necăjea pe fetele popii), ne petreceam zilele împreună – eram vecini de case alăturate, grădinile noastre fiind despărţite de un gărduţ subţire de plasă metalică, de o fântână, de-un prun şi de marele cireş alb din spatele casei. Primii cinci ani de viaţă pe care i-am trăit în satul străbunicii (lângă Fălticeni) m-au făcut să ştiu ce înseamnă viaţa la ţară cu toate ale ei.

Am aflat mai demult că suntem un fel de rude îndepărtate: bunicul său era fratele străbunicului meu, care a murit pe pământ străin, abia în 1957: l-au găsit departe de fosta închisoare din Novosibirsk unde fusese prizonier mulţi ani şi de unde se întorcea pe jos spre satul lui; iarna grea i-a fost potrivnică şi n-a reuşit să mai ajungă vreodată în ţară să-şi revadă familia şi ultimii doi fii născuţi (gemenii: bunica mea şi fratele ei) pe care-i părăsise când aveau un an, plecând la razboi; străbunica a rămas văduvă la 25 de ani, cu patru copii; l-a aşteptat mulţi ani, în care n-a ştiut nimic despre el; abia în 2002 – cred – a aflat când şi unde murise, cu ajutorul unei rude care sunase la „surprize-surprize”, încercând să-l găsească pe Ioan Lupu, zis Jan).

Mihăiţă e mai mare decat mine cu doi sau cu trei ani – niciodată n-am ştiut bine, pentru că era scund şi nu părea decât un puşti de doisprezece ani când mi-a spus că-şi serbează majoratul la discoteca din satul alăturat. În vremea când trăiam la ţară, m-a invăţat să fluier, să prind porumbei, să scot râme din pământ, să mă urc în copaci, să sar gardurile ca un băiat şi multe alte abilităţi practice, pe care copiii de azi nu mai au ocazia să le cunoască, fiind născuţi în epoca internetului, departe de sat. Vara coceam porumb, mâncam cireşe, făceam felinare din dovleci portocalii, în care aprindeam lumânări după ce scoteam seminţele şi le ronţăiam seara pe prispă, stând la poveşti.

Îmi spunea că nu-i place şcoala, mai târziu, când părinţii mă luaseră cu ei la oraş şi mă întorceam la mamaia doar în vacanţe. Nu-i plăcea să scrie, pentru că Doamna îl lovea peste degete când nu era atent la ore; pe Doamna o urâse din momentul în care i-a cerut să scrie o compunere cu titlul „Mama”.

Vara tot satul ştia de sosirea mea cu două săptămâni înainte să vin, zi în care toţi îşi făceau treabă la poartă când urcam pe uliţa satului. Îmi era drag să-i văd, îi salutam pe toţi, ma opreau să mă întrebe de toate. Mihăiţă niciodată nu era de găsit în prima zi când ajungeam, era mereu cu treburile lui – cu animalele sau la muncă pe câmp; apărea abia seara, îl auzeam sus în podul casei lui, fluierând. Alteori arunca nuci sau mere pădureţe, să-mi atragă atenţia, sau pur şi simplu mă trezeam cu el alături, se ivea de nicăieri, furişându-se ca o vulpe. Îmi aducea de fiecare dată „ceva bun”, lapte, plăcinte dulci cu brânză de oi şi mărar, făcute de bunică-sa, pere, sau ce mai găsea pe masă. Ne aşezam pe treptele din faţa casei şi stăteam toată noaptea la poveşti, reluând firul vorbei de parcă nu ne mai văzusem de-o săptămâna şi nu de şase luni. Mă întreba de fiecare dată cum e la oraş şi dacă mi-e dor să vin înapoi la ţară. Minţeam că e frumos în Iaşi, dar îi spuneam că mi-e dor să revin la noi în sat şi brusc îmi reluam accentul de care mă ruşinam la şcoală şi pe care nu era „corect” să-l folosesc atunci când răspundeam la lecţie. (Paranteză: acum tot la fel de moldovenească îmi e vorba şi n-am de gând să schimb asta! Măcar atât să-mi rămână original şi originar!)

După câţiva ani am început vara să merg la mare, nu mai reuşeam să ajung şi-n sat. Iarna era greu de călătorit cu autobuzul, din cauza nămeţilor, la Paşte rămâneam în Fălticeni – pentru că murise bunicul meu, de Înviere mergeam an de an la mormânt şi astfel ne-am îndepărtat; nu ne-am mai întâlnit multă vreme. Abia când eram la liceu am ajuns într-o vară la străbunica, împreună cu prietena mea cea mai bună de la oraş. În acea vacanţă ne-am adunat toţi pe prispă, oameni pe care nu-i mai văzusem din copilărie: fetele popii – Bela şi Agapia – care nu reuşiseră niciodată să ajungă la rangul de „cele mai bune prietene”, pentru că mamaia mi le cam „băga pe gât”, ea fiind mereu în optime relaţii cu preoteasa; veniseră doi verişori pe care nu-i mai întâlnisem de când aveam zece ani – Vlădut şi Cristina. Era şi Mihăiţă, care ne-a povestit că s-a îndrăgostit de fata cu părul cel mai lung şi mai blond din sat, că ar vrea s-o ia de nevastă iar ea nici nu-l saluta măcar.

Partea fantastică a serii (de care am râs cu lacrimi de fiecare dată când ne-am amintit-o) a fost complotul de măritiş: străbunică-mea „aranjase” o „întâlnire”, invitându-i acasă pe tânărul pretendent însoţit de-a sa mumă. A trebuit să-mi las musafirii şi berile pe prispă, să sting ţigară (la avertismentele presărate cu interjectii şi vocative ale străbunicii, că „nu-i cuviincios să te găsească oamenii cu ţigara-n gură”) şi să mă prefac interesată de prezenţa noilor vizitatori, abia reuşind să-mi stăpânesc hohotele de râs, pentru că-i auzeam pe cei de-afară comentând şi hlizindu-se nesimţit de zgomotos. Doamna învăţătoare m-a interogat respectuos despre nu-mai-ţin-minte-ce, iar eu încercam să leg o conversaţie cu tânărul domnişor – pe care-l ghiceam a fi în aceeaşi situaţie de discomfort ca şi mine, dar fără prea mult succes: maică-sa răspundea în locul lui la fiecare întrebăre, lăsându-i timp doar să deschidă gura şi să rămână aşa, cu buza de jos căzută a dezamăgire. Nu mai ţin minte cum s-a terminat seara peţitului  dar tânărul pretendent-fără-voie a izbutit să mă invite la discotecă în satul vecin, „cu maşina lui” – care au fost singurele cuvinte de el însuşi rostite în toată discuţia, sub săgeţile scânteietoare izvorâte din pupilele maică-si.

Au trecut din acea seară şapte ani, în care am ţinut legătura cu Mihăiţă indirect, trimiţându-ne mesaje scurte din vorbă-n vorbă şi din om în om, prin străbunică-mea. Am aflat că s-a dus să lucreze în Olanda, înlocuindu-l pe unul dintre fraţii care munceau acolo într-un şantier; că s-a întors după un an şi a cumpărat cu toţi banii strânşi fostul conac boieresc din inima satului (în care funcţionase fosta „cooperativă” – magazinul satului, ulterior lăsat în paragină), pe care avea de gând să-l repare; că şi-a chemat tatăl (care-i părăsise fraţii pe la orfelinate după moartea mamei lor) şi l-a luat să locuiască în conac alături de el şi de alţi fraţi care au vrut să se întoarcă la ţară.

Azi am aflat că bunica lui (care l-a crescut) a murit, iar el s-a întors din Olanda pentru înmormântare, povestindu-le unora că s-a însurat acolo cu o româncă şi că are de gând să vândă conacul, pământul şi tot ce mai are în sat.

Şi acum mă gândesc amar că el era pentru mine Simbolul, Exemplul viu de om legat de pământul şi de satul lui; de la el înţelesesem ce înseamnă „traiul mioritic” şi nu de la orele de limba română în care se „preda” despre „valorile neamului”; el e omul care avea un singur scop împletit din trei dorinţe: pământ, casă, familie. El era cel care s-a întors de fiecare dată ACASĂ, el a cumparat CASA BOIEREASCĂ, singura construcţie de piatră din tot satul. El şi-a reunit fraţii.

Acum aflu că visul mioritic se spulberă. Din această veste îmi dau seama că viaţa la ţară e pe moarte, satele rămân pustii, oamenii se duc iar cei rămaşi uită tot, ne pierdem cea mai frumoasă moştenire pe care ne-au lăsat-o străbunicii noştri în grijă… Înţeleg cu tristeţe ce înseamnă să te rupi de ţară, să îţi taie cineva sau situaţia  rădăcinile. Înţeleg dezamăgirea celor ca el, care îşi iubesc pământul, resemnarea antimioritică a celor care aleg să plece din România.

Vom ajunge să aşteptăm milă de la UNESCO pentru a reconstrui vreodată un sat românesc din chirpici, pentru turişti, în care locuitorii vor fi aduşi acolo ca actorii pe scenă, să se prefacă.. să pretindă că sunt ţărani, că mulg vaca sau că ştiu să ţină o coasă în mână. Mi-e trist sentimentul de pierdere a celor mai frumoase lucruri pe care le avem.

Rămânem cu manelele, cu televiziunile de căcat, cu politicienii de căcat, fără ţărani, fără meşteri, fără oameni frumoşi care cunosc valoarea lucrurilor şi respectul pentru muncă şi semeni, oameni pe care alte ţări îi cumpără de la noi de parcă ar fi la reduceri, şi-i absorb în cultura lor super-tehnologizată..

În urmă rămân deocamdată bătrânii care plâng după fii şi satele în paragină. Îmi doresc mult să mai rămână cineva şi acasă, cineva care mai ştie să toarcă sau să topească in, să ridice o casă cu mâinile goale, să facă mămăliga, chirpici, opinci, cămeşi, să sape şi să secere, să scoată apa din fântână, să facă ţuică de casă, să vină cu sacii de la moară şi să transmită mai departe poveştile spuse de bunicii lor seara la gura sobei.

Antimioriţa