Costoix (Mariuşa IX)

sursa imaginii: http://salihguler.deviantart.com/art/friend-24541363

Sunt în tren, m-am despărţit cu greu de Mariuşa dimineaţă la ora trei; fără să mă uit pe fereastră din vagon, am simţit cum se topea în urma trenului, mică şi tristă, speriată ca un pui rămas singur pe lume. Ploua şi ea tremura dând vina pe frig, umezeală şi întuneric, dar amândoi simţeam ce se întâmpla de fapt şi ne-am liniştit stând îmbrătişaţi, ascultând vocea robotului care anunţa trenurile, întârzierile, regulile gării, ora exactă şi previziunile meteo pentru ziua în curs. Mariuşa se micşora în braţele mele, se lipea de mine cu disperare, încercând să se ascundă, învinovăţind mereu ora dimineţii şi ploaia pentru fiorul care făcea să trepideze întregul peron şi pe care doar noi doi îl simţeam. „Fii cuminte Mariuşă dragă… uite, îndată mă întorc la voi, iar până atunci tu şi Lizi veţi avea frumos grijă una de alta…” Ea se strângea lângă mine tot mai mult şi nu spunea nimic.

Gara a fugit, pădurea şi tunelul au înghiţit trenul. Am închis ochii şi-am plecat în mine, să mă aşez pe „banca noastră”, s-o mângâi pe genunchi prin rochiţa ei subţire şi s-o privesc, s-o absorb în mine pe Mariuşa, când glasul celui de pe bancheta din faţa mea mă strigă şi mă smulge din amintire. „Franz omule, tu eşti? Unde mergi?”. Costea, colegul meu de bancă din liceu (aspirant detectiv care-şi spunea „Costoa” şi se semna „Costoix”, pentru că i se părea că sună intrigant), singurul „cel mai bun prieten” avut vreodată, martorul tututor zilelor mele adolescentine, al vacanţelor şi-al plimbărilor mele îngândurate: pe-atunci el era cel care mă „scotea la lumină” din negurile mintii mele, mă „reanima” cu un vin fiert sau cu o bere într-o „halbă rece asudată”. Cu timpul Costea (ca şi ceilalţi din grupul nostru) a devenit un ghimpe, o prezenţă incomodă, a cărui poftă de viaţă mi se pare mai mult un teribilism tardiv prost gestionat, un amalgam personalizat de ignoranţă şi nesimţire, cu o scânteie fals misterioasă de „ştie-tot” în ochi.

N-am reuşit niciodată să răspund coerent când am fost întrebat (cu sau fără vreo urmă de ironie) „ce mai face gagica aia a ta, Franz?”. Ce-aş putea răspunde? Nu sunt în stare să-i asociez Mariuşei termenul de „gagică” şi asta nu e din cauză că aş fi pudic, preţios, „intelectual” cu idei preconcepute, ci pentru că – simplu de tot – Mariuşa NU e „gagica” mea. Cred că n-am avut niciodată o „gagică”, de fapt. Sau poate da? Se poate spune că fata pe care au plătit-o amicii să se dezbrace la petrecerea mea de la 18 ani mi-a fost gagică timp de 3 zile, când m-am simţit prost pentru ea şi-am încercat s-o scot de acolo şi s-o duc la spital, pentru că era aproape în comă alcoolică? Am fost apoi încă de două ori s-o vizitez în salon (acompaniat de fluierăturile pline de subînţeles ale amicilor), să-i duc apă minerală şi napolitane şi s-o întreb cum se numeşte şi am fost îndepărtat de lângă pat cu: „şi tu ce puii mei mai cauţi aici, n-ai înţeles cine sunt?”. Cred că da, ea s-ar potrivi în concepţia prietenilor mei cu termenul de „gagică” – acea persoană inaccesibilă, de sex opus, pe a cărei frunte bărbaţii desenează o ţintă virtuală, ca la darts, fata cu „craci mişto” şi „ţâţe mari” care devine brusc un scop în sine, în momentul în care e văzută la braţul unuia dintre prieteni. Dar Mariuşa… Îmi ajunge să-mi închipui că Gelu ori Costea ar saliva gândindu-se la ea şi-mi vine deja să-i iau la bătaie, ba mai mult: îmi vine să-i numesc pe toţi „hoardă de masculi în călduri”, să-i leg şi să-i trimit la bordel, să-şi dreagă febra.

M-am retras cu Mariuşa, am plecat în alt oraş, rărind considerabil întâlnirile cu prietenii mei din copilărie şi adolescenţă; mă întrebam cum de mai suntem încă amici şi am ajuns la concluzia că e doar din obişnuinţă, atâta vreme cât fiecare a evoluat (sau doar unii dintre noi) separat, cultivând mentalităţi diferite incompatibile. Mi se pare trist să văd cum colegii – foşti olimpici – le-au permis creierelor să se reducă la triunghiul alcool-fotbal-sex.

„Costea, da, eu sunt.. Bună dimineaţa, până unde împărtăşim traseul?”, am zis cu ochii întredeschişi, încercând să-i arăt omului că nu am poftă să mă descoase şi nici să stăm la poveşti, dar el (ca de obicei) nu ţine cont de „semne” şi începe să se înveselească şi să se transforme în maşină de tocat vorbe, punându-mi întrebări la care tot el răspunde cu entuziasm „păi da, cum să nu, că doar aşa a fost şi atunci când…”, pe care le acoperă cu altele şi tot aşa, până când ajunge la întrebarea (care cu siguranţă cere un răspuns concret): „şi?? Ce mai face gagica aia a ta, Franz? Am văzut că nu se mai dezlipea de tine în gară, cu ce-ai vrăjit-o într-aşa un hal?”

Mă uit la omul din faţa mea în minutul pe care mi l-am rezervat să mestec un răspuns pe măsura minţii lui şi-ncep să-l „constat” (cum am fi zis noi mai demult, citându-l pe „domnul de sport”, care ne cerea dimineaţa la opt să-i „constatăm” pe cei „apsenţi”): sprâncenele ca două paranteze orizontale i se ridică pe frunte (cu puţină imaginaţie le văd urcând în vârful capului pe chelia incipientă şi alunecând spre ceafă), ochii i se cască odată cu înălţarea sprâncenelor, fruntea i se transformă într-o suprafaţă de piele cu 6 rânduri de cute identice „de mirare”. E bronzat, are un lanţ gros de aur la gât, un canin al vreunui animal feroce frumos montat în aur, agăţat de zgarda cu pricina, cămaşă de in roz cu broderie descheiată la primii trei nasturi, mâini păroase cu unghii lăcuite, cercel cu diamant în urechea stângă. Încerc să-mi aduc aminte care-i urechea împricinată de „a fi gay” în caz că e purtătoare de cercel… cred că dreapta.. deşi cămaşa asta roz şi unghiile lăcuite…totuşi n-are cum să fie gay Costea, tocmai ce m-a intrebat de „gagică” bulbucând ochii.

„Mariuşa e bine”, îi spun scurt, „a rămas acasă cu Liza”.

Vede că nu-i întorc întrebarea şi simt cum începe să se frământe, se aşează de pe-un picior pe altul, parc-ar sta pe-un preş plin de cuie, ca un fachir. Are ceva de spus, vreo poveste „aventuroasă” şi asteaptă să fie întrebat, pentru ca apoi să nu se mai oprească din dat din buze, umplând aerul (şi-asa puţin) din compartiment cu detaliile lui obscene. Intr-un târziu începe: „am cunoscut-o pe tipa asta la o agenţie de pariuri…” Mă uit la el complet dezinteresat, încercând să nu mişc nici un fir din barbă, pentru a nu-i da motiv să continue. Mă priveste dezamăgit, face o pauză şi scoate ziarul financiar din geantă, mă întreabă dacă afacerile îmi merg bine, îi răspund că nu mă mai ocup cu aşa ceva, se preface curios (dar văd cum îl roade lipsa mea de interes cu privire la noile sale cuceriri amoroase).

Îmi aruncă un „şi-acu ce faci?” fără să-şi mai ridice ochii din ziar. „Sunt doar scriitor: beletristică în timpul liber, reportaje de război şi articole politice pentru job.”

După o pauză împătureşte nervos ziarul şi reîncepe: „Omule, ce-i cu tine, nu erai aşa, te-a schimbat gagica asta, ceva de speriat! Haide dom’le, ce dracu’, doar suntem oameni mari acu, sunt şi eu un intelectual ca şi tine, nu-ţi mai e ruşine cu mine, am pus mâna şi-am citit, am crescut, mi-am făcut firmă, mi-am tras vilă pe malul lacului, am piscină, sunt responsabil, ce pula mea, nu mai suntem la liceu! Am dat-o dracu’ pe curva aia de Milica şi-am stat singăl vreun an, nu m-am mai uitat după ştoarfe din alea hapsâne de bani, sunt om la locul meu. Habar n-ai cât te respect, omule, cum ai reuşit tu s-o iubeşti pe fata asta şi s-o ascunzi de noi, să n-o murdărim cu glumele noastre prin baruri. Erai cel mai bun prieten al meu, omule, noi doi vorbeam despre orice, ne plimbam ca vulturii prin oraş şi tu voiai să mă trezeşti din prostie, iar eu încercam să te readuc la viaţă, să te mai scot din cărţile tale, că te vedeam din ce în ce mai galben şi mai posomorât, ce pula mea omule, de ce nu mai e ca pe vremuri? Ce s-a schimbat?”

Explozia lui de indignare m-a trezit din gândurile mele şi mi-a dizolvat scutul în spatele căruia mă ascundeam. Costea e Costea, ştiu dintotdeauna la ce mă pot aştepta de la el, ştiu că e sincer şi că în faţa mea scoate pe masă tot ce are, ştiu că ţine la mine, că mi-e prieten. Zâmbesc şi-l întreb, ştiind că nu mai scap, dar mă simt cumva în largul meu, pentru că îl recunosc şi înţeleg că un dinte de lup la gât sau o cămaşă roz nu-l schimbă: „Cum o cheamă pe tipa ta, omule? E ceva serios?”

Costea e nervos încă, dar se vede cât e de încântat că în cele din urmă „m-a reanimat” şi de data aceasta. Îşi ridică mânecile roz, se scarpină la ceafă şi începe să râdă: „Omule, am crezut că te-am pierdut de tot! Fii atent ce fază cu tipa asta…”, de parcă nu ne-am văzut de-o săptămână şi nu de trei ani. Are talentul de a fi superficial, de a nu „pune la suflet” nimic venit din partea mea, pentru că are încredere în mine şi în faptul că niciodată nu ne vom schimba „de tot”, că întotdeauna vom avea ceea ce mulţi caută o viaţă întreagă şi puţini găsesc – faptul că suntem prieteni deşi suntem atât de diferiti.

Anunțuri
Costoix (Mariuşa IX)

5 gânduri despre &8222;Costoix (Mariuşa IX)&8221;

Comentariile nu sunt permise.