post #350

Lansare blog: The „A” Team


Reclame
post #350

Mamiuşa (Mariuşa X)

sursa imaginii: aici

Mariuşa IX , Mariuşa VIII , Mariuşa VII , Mariuşa VI , Mariuşa V , Mariuşa IV , Mariuşa III , Mariuşa II , Mariuşa I

Am rămas acasă numai noi doi, lucru care nu s-a mai întâmplat până acum; Mariuşa a plecat în expediţie cu grupul de cercetare pentru o săptămână. Lizi îmi ocupă tot timpul cu pofta ei de joacă, de râs, de mâncare, de somn, de orice, trăieşte fiecare secundă cu un entuziasm molipsitor, vindecător chiar. Mi-am luat şapte zile libere să stau cu ea, dar de fapt cred că mai mult stă ea cu mine şi mai multă grijă are ea de tata decât mine de copilul meu.

Eram puţin posomorât, nu reuşesc să termin un articol pentru o revistă şi pe măsură ce mă tot caută şi mă presează cei de la redacţie, mă împotmolesc tot mai mult. Lizi s-a născut cu o putere fantastică, aceea de a înveseli orice fiinţă, de la buburuze până la bunicii morocănoşi cu dureri de oase şi insomnii. Ea e salvatoarea mea.

Azi încercam să termin articolul pe care-l scriu şi ea se învârtea murmurând un cântecel în limba ei (pe care eu si Mariuşa n-o cunoaştem, limbă pe care numai clovnii, maşinuţele, fundiţele, păpuşile şi fluturaşii o înţeleg) prin casă încercând să facă „ninişte”, să nu mă deranjeze; s-a apropiat şi – cum eu devin aproape autist de neatent când scriu, atât de absent încât uit să-i dau de mâncare la ore fixe – m-a întrebat încet: „Tata, Mamiuşa când vine?” Aşa îi spune ea Mariuşei, amestecându-i numele de botez (pe care l-a auzit strigat de mine prin casă) cu „mama” deopotrivă; mi se pare ceva fantastic! Cum reuşeşte un copil care abia învaţă să pronunţe corect cuvintele să atingă o asemenea perfecţiune a intuiţiei şi-a logicii, a iubirii, a înţelepciunii infantile de a da un nume atât de frumos cuvântului „mamă”? Mamiuşa e una singură, e mama şi Mariuşa totodată.

Eu sunt doar „tata” şi – foarte rar – „Fanţ”, nici pe departe la fel de poetic apropiat sufletului ei cum e Mariuşa, deşi sunt prezent în viaţa ei în aceeaşi măsură ca şi maică-sa (acesta fiind un alt mister închis într-o sferă de cristal a Fantasticului pentru mine: legătura dintre copil şi mamă, fiinţe ancestral apropiate, care se cunosc dintotdeauna şi se iubesc necondiţionat, total. De unde se cunosc? Să fie doar cele nouă luni petrecute în acelaşi trup motivul pentru care mama şi fiica sunt atat de apropiate?).

Uneori ma opresc din lucru şi o privesc fără să-şi dea seama că e observată şi mă simt ca un intrus în lumea ei colosală plină de creaturi fantastice, de limbaje nemaipomenite, condusă după o regulă unică: aceea a Armoniei; ea se înţelege la fel de bine cu şoşonii de lână, cu pisica şi cu mâncarea pisicii, cu jucăriile, cu toate cele neînsufleţite din casă şi de pe-afară, cu vecinii, cu ceilalţi copii din parc – aflaţi şi ei deocamdată la vârsta limbajului nearticulat, cu mine, cu Mariuşa, cu tot şi cu toate lucrurile şi fiinţele din jurul ei. Mă simt mic şi lipsit de înţelepciune, limitat, îmbâcsit, neînţelegător, uitat pe dinafară în faţa acestui copil înfiripat din raze de lumină, curăţenie şi fericire, aşa cum – cu siguranţă – toţi copiii sunt, deşi mulţi se nasc într-o lume care nu-i merită, în ţări care au uitat cuvântul „pace”, în familii care au uitat cuvântul „iubire”.

Lizi radiază până şi atunci când plânge cu disperare fiindcă a visat urât. O văd zi de zi cum creşte sub ochii mei din ce în ce mai miraţi, cum se transformă dintr-un minuscul omuleţ golaş şi plângăcios într-o zână de o înţelepciune rară, care ştie să domine lumea întreagă prin cele mai simple gesturi, care ştie că orice bătălie e câştigată cu un zambet, că orice problemă se dizolvă măcar pentru o clipă sau chiar dispare atunci când iubirea e primită, recunoscută şi împărtăşită. Ea ştie să facă şi să desfacă, să vindece, să înveţe de la ceilalţi şi să-i înveţe pe toţi veselia ei, ştie să comunice cu toate lucrurile, să le facă s-o înţeleagă, ştie să vorbească tuturor animalelor şi să aducă un zambet pe chipul oricărui om.

Cred că toţi copiii se nasc cu aceste puteri şi că noi, cei mari, suntem vinovaţi pentru faptul că îi dezvăţăm să trăiască în armonie cu tot ceea ce se află în jur. Noi îi invăţăm ce înseamnă „greşeala”, „frica”, „regretul”, „vinovăţia”. Noi suntem cei care îi „ajutăm” să uite limba inventată pe care o vorbesc cu lucrurile şi cu pisicile, impunându-le să folosească acest limbaj atat de sterp, de limitat – al cuvintelor, pe cand ei s-au născut cu puterea de a comunica fără grai. De ce nu le-ar putea avea pe amândouă? De ce o lume trebuie s-o ucidă pe alta? De ce regulile noastre nu pot îngloba şi prelua lumina din lumea copiilor? De ce ne înăsprim şi de ce uităm să mai fim senini?

„A sunat Mamiuşa, spune că a ajuns la munte, vrei să vorbeşti cu ea? Spune că îi este dor de tine, Lizi. Hai, vii să vorbeşti cu mama?” şi-i întind receptorul. Lizi întoarce spre mine o mutriţă jucăuşă cu ochi strălucitori, întrerupe cântecelul pe care îl îngâna împreună cu Ursulache al ei şi-mi răspunde senin şi hotărât: „Nu!” şi întoarce capul din nou spre lumea ei fantastică.

Mamiuşa (Mariuşa X)

Costoix (Mariuşa IX)

sursa imaginii: http://salihguler.deviantart.com/art/friend-24541363

Sunt în tren, m-am despărţit cu greu de Mariuşa dimineaţă la ora trei; fără să mă uit pe fereastră din vagon, am simţit cum se topea în urma trenului, mică şi tristă, speriată ca un pui rămas singur pe lume. Ploua şi ea tremura dând vina pe frig, umezeală şi întuneric, dar amândoi simţeam ce se întâmpla de fapt şi ne-am liniştit stând îmbrătişaţi, ascultând vocea robotului care anunţa trenurile, întârzierile, regulile gării, ora exactă şi previziunile meteo pentru ziua în curs. Mariuşa se micşora în braţele mele, se lipea de mine cu disperare, încercând să se ascundă, învinovăţind mereu ora dimineţii şi ploaia pentru fiorul care făcea să trepideze întregul peron şi pe care doar noi doi îl simţeam. „Fii cuminte Mariuşă dragă… uite, îndată mă întorc la voi, iar până atunci tu şi Lizi veţi avea frumos grijă una de alta…” Ea se strângea lângă mine tot mai mult şi nu spunea nimic.

Gara a fugit, pădurea şi tunelul au înghiţit trenul. Am închis ochii şi-am plecat în mine, să mă aşez pe „banca noastră”, s-o mângâi pe genunchi prin rochiţa ei subţire şi s-o privesc, s-o absorb în mine pe Mariuşa, când glasul celui de pe bancheta din faţa mea mă strigă şi mă smulge din amintire. „Franz omule, tu eşti? Unde mergi?”. Costea, colegul meu de bancă din liceu (aspirant detectiv care-şi spunea „Costoa” şi se semna „Costoix”, pentru că i se părea că sună intrigant), singurul „cel mai bun prieten” avut vreodată, martorul tututor zilelor mele adolescentine, al vacanţelor şi-al plimbărilor mele îngândurate: pe-atunci el era cel care mă „scotea la lumină” din negurile mintii mele, mă „reanima” cu un vin fiert sau cu o bere într-o „halbă rece asudată”. Cu timpul Costea (ca şi ceilalţi din grupul nostru) a devenit un ghimpe, o prezenţă incomodă, a cărui poftă de viaţă mi se pare mai mult un teribilism tardiv prost gestionat, un amalgam personalizat de ignoranţă şi nesimţire, cu o scânteie fals misterioasă de „ştie-tot” în ochi.

N-am reuşit niciodată să răspund coerent când am fost întrebat (cu sau fără vreo urmă de ironie) „ce mai face gagica aia a ta, Franz?”. Ce-aş putea răspunde? Nu sunt în stare să-i asociez Mariuşei termenul de „gagică” şi asta nu e din cauză că aş fi pudic, preţios, „intelectual” cu idei preconcepute, ci pentru că – simplu de tot – Mariuşa NU e „gagica” mea. Cred că n-am avut niciodată o „gagică”, de fapt. Sau poate da? Se poate spune că fata pe care au plătit-o amicii să se dezbrace la petrecerea mea de la 18 ani mi-a fost gagică timp de 3 zile, când m-am simţit prost pentru ea şi-am încercat s-o scot de acolo şi s-o duc la spital, pentru că era aproape în comă alcoolică? Am fost apoi încă de două ori s-o vizitez în salon (acompaniat de fluierăturile pline de subînţeles ale amicilor), să-i duc apă minerală şi napolitane şi s-o întreb cum se numeşte şi am fost îndepărtat de lângă pat cu: „şi tu ce puii mei mai cauţi aici, n-ai înţeles cine sunt?”. Cred că da, ea s-ar potrivi în concepţia prietenilor mei cu termenul de „gagică” – acea persoană inaccesibilă, de sex opus, pe a cărei frunte bărbaţii desenează o ţintă virtuală, ca la darts, fata cu „craci mişto” şi „ţâţe mari” care devine brusc un scop în sine, în momentul în care e văzută la braţul unuia dintre prieteni. Dar Mariuşa… Îmi ajunge să-mi închipui că Gelu ori Costea ar saliva gândindu-se la ea şi-mi vine deja să-i iau la bătaie, ba mai mult: îmi vine să-i numesc pe toţi „hoardă de masculi în călduri”, să-i leg şi să-i trimit la bordel, să-şi dreagă febra.

M-am retras cu Mariuşa, am plecat în alt oraş, rărind considerabil întâlnirile cu prietenii mei din copilărie şi adolescenţă; mă întrebam cum de mai suntem încă amici şi am ajuns la concluzia că e doar din obişnuinţă, atâta vreme cât fiecare a evoluat (sau doar unii dintre noi) separat, cultivând mentalităţi diferite incompatibile. Mi se pare trist să văd cum colegii – foşti olimpici – le-au permis creierelor să se reducă la triunghiul alcool-fotbal-sex.

„Costea, da, eu sunt.. Bună dimineaţa, până unde împărtăşim traseul?”, am zis cu ochii întredeschişi, încercând să-i arăt omului că nu am poftă să mă descoase şi nici să stăm la poveşti, dar el (ca de obicei) nu ţine cont de „semne” şi începe să se înveselească şi să se transforme în maşină de tocat vorbe, punându-mi întrebări la care tot el răspunde cu entuziasm „păi da, cum să nu, că doar aşa a fost şi atunci când…”, pe care le acoperă cu altele şi tot aşa, până când ajunge la întrebarea (care cu siguranţă cere un răspuns concret): „şi?? Ce mai face gagica aia a ta, Franz? Am văzut că nu se mai dezlipea de tine în gară, cu ce-ai vrăjit-o într-aşa un hal?”

Mă uit la omul din faţa mea în minutul pe care mi l-am rezervat să mestec un răspuns pe măsura minţii lui şi-ncep să-l „constat” (cum am fi zis noi mai demult, citându-l pe „domnul de sport”, care ne cerea dimineaţa la opt să-i „constatăm” pe cei „apsenţi”): sprâncenele ca două paranteze orizontale i se ridică pe frunte (cu puţină imaginaţie le văd urcând în vârful capului pe chelia incipientă şi alunecând spre ceafă), ochii i se cască odată cu înălţarea sprâncenelor, fruntea i se transformă într-o suprafaţă de piele cu 6 rânduri de cute identice „de mirare”. E bronzat, are un lanţ gros de aur la gât, un canin al vreunui animal feroce frumos montat în aur, agăţat de zgarda cu pricina, cămaşă de in roz cu broderie descheiată la primii trei nasturi, mâini păroase cu unghii lăcuite, cercel cu diamant în urechea stângă. Încerc să-mi aduc aminte care-i urechea împricinată de „a fi gay” în caz că e purtătoare de cercel… cred că dreapta.. deşi cămaşa asta roz şi unghiile lăcuite…totuşi n-are cum să fie gay Costea, tocmai ce m-a intrebat de „gagică” bulbucând ochii.

„Mariuşa e bine”, îi spun scurt, „a rămas acasă cu Liza”.

Vede că nu-i întorc întrebarea şi simt cum începe să se frământe, se aşează de pe-un picior pe altul, parc-ar sta pe-un preş plin de cuie, ca un fachir. Are ceva de spus, vreo poveste „aventuroasă” şi asteaptă să fie întrebat, pentru ca apoi să nu se mai oprească din dat din buze, umplând aerul (şi-asa puţin) din compartiment cu detaliile lui obscene. Intr-un târziu începe: „am cunoscut-o pe tipa asta la o agenţie de pariuri…” Mă uit la el complet dezinteresat, încercând să nu mişc nici un fir din barbă, pentru a nu-i da motiv să continue. Mă priveste dezamăgit, face o pauză şi scoate ziarul financiar din geantă, mă întreabă dacă afacerile îmi merg bine, îi răspund că nu mă mai ocup cu aşa ceva, se preface curios (dar văd cum îl roade lipsa mea de interes cu privire la noile sale cuceriri amoroase).

Îmi aruncă un „şi-acu ce faci?” fără să-şi mai ridice ochii din ziar. „Sunt doar scriitor: beletristică în timpul liber, reportaje de război şi articole politice pentru job.”

După o pauză împătureşte nervos ziarul şi reîncepe: „Omule, ce-i cu tine, nu erai aşa, te-a schimbat gagica asta, ceva de speriat! Haide dom’le, ce dracu’, doar suntem oameni mari acu, sunt şi eu un intelectual ca şi tine, nu-ţi mai e ruşine cu mine, am pus mâna şi-am citit, am crescut, mi-am făcut firmă, mi-am tras vilă pe malul lacului, am piscină, sunt responsabil, ce pula mea, nu mai suntem la liceu! Am dat-o dracu’ pe curva aia de Milica şi-am stat singăl vreun an, nu m-am mai uitat după ştoarfe din alea hapsâne de bani, sunt om la locul meu. Habar n-ai cât te respect, omule, cum ai reuşit tu s-o iubeşti pe fata asta şi s-o ascunzi de noi, să n-o murdărim cu glumele noastre prin baruri. Erai cel mai bun prieten al meu, omule, noi doi vorbeam despre orice, ne plimbam ca vulturii prin oraş şi tu voiai să mă trezeşti din prostie, iar eu încercam să te readuc la viaţă, să te mai scot din cărţile tale, că te vedeam din ce în ce mai galben şi mai posomorât, ce pula mea omule, de ce nu mai e ca pe vremuri? Ce s-a schimbat?”

Explozia lui de indignare m-a trezit din gândurile mele şi mi-a dizolvat scutul în spatele căruia mă ascundeam. Costea e Costea, ştiu dintotdeauna la ce mă pot aştepta de la el, ştiu că e sincer şi că în faţa mea scoate pe masă tot ce are, ştiu că ţine la mine, că mi-e prieten. Zâmbesc şi-l întreb, ştiind că nu mai scap, dar mă simt cumva în largul meu, pentru că îl recunosc şi înţeleg că un dinte de lup la gât sau o cămaşă roz nu-l schimbă: „Cum o cheamă pe tipa ta, omule? E ceva serios?”

Costea e nervos încă, dar se vede cât e de încântat că în cele din urmă „m-a reanimat” şi de data aceasta. Îşi ridică mânecile roz, se scarpină la ceafă şi începe să râdă: „Omule, am crezut că te-am pierdut de tot! Fii atent ce fază cu tipa asta…”, de parcă nu ne-am văzut de-o săptămână şi nu de trei ani. Are talentul de a fi superficial, de a nu „pune la suflet” nimic venit din partea mea, pentru că are încredere în mine şi în faptul că niciodată nu ne vom schimba „de tot”, că întotdeauna vom avea ceea ce mulţi caută o viaţă întreagă şi puţini găsesc – faptul că suntem prieteni deşi suntem atât de diferiti.

Costoix (Mariuşa IX)

învierea suveranului

suveranul aclamat euforic s-a întors

ritmic săltat prin piaţă de braţele poporului,

purtând tichia de mărgăritare a votului de încredere unanim.

se simte important

şi bine îmbrăcat în linguşeli,

îşi încheie tacticos laudele tunicii una câte una,

savurându-şi infuzia de hiperbole la ora cinci înconjurat de măscărici,

îşi netezeşte ridurile injectându-şi zilnic vreo două porţii de divinizare.

suveranul se simte satisfăcut, împlinit, reales, înviat.

suveranul s-a întors.

se simte apocaliptic de frumos,

se simte Hristos.

învierea suveranului