Ziua Nebunilor

Îmi ghicesc în palmă restul şi mă liniştesc, pentru că observ la pipăit că banii îmi ajung de-o cafea; domnul aşezat la masa alaturată are o privire intermitentă, clipeşte nevrotic bătând secundele precum o bombă cu ceas; îmi imaginez cum vede el lumea, stroboscopic, în biţi de 0 şi de 1, de alb şi negru, de „da” şi „nu”, de pleoapă închisă / pleoapă deschisă, gând care mă trimite-n copilărie, când ne băteam ritmic urechile cu mâinile şi-auzeam totul întrerupt, distorsionat: uă-uă-uă-uă-uă-uă! Nu ştiu de ce, dar devin agitată: privirea individului e frustrantă, o simt pe tâmplă de parcă aş fi la un interogatoriu şi cineva ar stinge şi-ar aprinde lumina la infinit, in loc de tortură psihologică – echivalentul picăturii chinezeşti în varianta light, adică dintr-o pipetă cu lumină şi nu cu apă. Mă întreb: ce face ăsta? vrea să-mi hipnotizeze urechea?

Chelnerul îmi întrerupe halucinaţia aducându-mi un Marocchino aromat, cu spumă de lapte, în ceşcuţa fină de sticlă cu suport metalic, aşezată pe-un ornament de hârtie în farfurioara pătrată; îmi lasă alături, pe masă, cutia cu: pliculeţe de zahăr alb, brun si îndulcitor artificial, miere, cacao, bucăţi lungi de scortişoară, păstăi de vanilie uscate şi un pahar cu apă minerală acidulată. Prefer să-i număr gesturile tensionate şi mişcarea degetelor între masă şi tavă, sperând să-mi pot alunga din minte clipitul omului de la masa vecină însă fără să reuşesc.

Simţind efortul meu de a-l ignora, omul se ridică de la masă şi – profitând de prezenţa chelnerului – cere din nou lista de băuturi, clipind exact deasupra cafelei mele, fixându-mă. Mă îngrozesc precum personajul din „Porumbelul” de Suskind; simt că începe să mă cuprindă angoasa, clipitul ăsta necontrolat îmi paralizează orice gest, nu-mi doresc decât să plece, să dispară. Probabil că simte şi el efectul pe care-l are asupra mea şi face un pas înapoi, aşezându-se din nou pe băncuţa lungă din tavernă, la masa lui. Continuă să mă fixeze. Mă ridic şi fug la toaletă în căutarea unei oglinzi: „băi, oi fi având ceva interesant pe obraz, vreun muc, vreo pată, vreun coş imens, vreun tatuaj care mi-a apărut în somn, ce naiba”; după ce-mi clătesc faţa cu apă rece, mă ridic să mă privesc: n-am nimic.

Mă întorc la ceşcuţa mea, sub aceeaşi privire care mă urmăreşte prin tot localul. Brusc realizez: azi e ziua nebunilor! Toată ziua numai dereglaţi am întâlnit; îmi apar pe rând în minte chipurile şi gesturile lor, mirosul şi privirea fiecăruia:

1) Femeia uriaşă din brutărie – care nu voia să cumpere nimic, dar nici să plece de-acolo şi icnea câte-un „he!” răguşit din 5 în 5 secunde, dând din cap precum un cal nărăvaş (răspândind un miros acru insuportabil), fapt pentru care ceilalţi clienţi făcuseră un fel de horă în jurul ei, amintindu-mi de misterioasele discuri extraterestre (?) din lanurile de grâu.

2) Fata din autobuz, cu un câine bătrân la picioare, pe care îl mângâia nevrotic pe ceafă cu talpa unui bocanc, mormăind întruna ceva, scărpinându-se violent în plete şi scoţând smocuri groase de păr, pe care le lăsa indiferentă să alunece sub scaun.

3) Bătrâna din Portul Vechi, cu păr alb lung şi cu breton, care strigă (numai atunci când e privită) că-i urăşte pe toţi, că vrea să-i ucidă pe toţi: bărbaţi, femei, fraţi; are un repertoriu concentrat, repetitiv; am făcut greşeala (ca şi alţi trecători) să mă uit spre ea: parcă ar fi muşcat-o un şarpe! a-nceput să ţipe: „Am 37 de ani! întrebaţi Poliţia dacă nu mă credeţi! Vă urăsc pe toti! Ştiu să mânuiesc bine cuţitul! Sunteţi toate nişte curve! Sunteţi toţi nişte infami!” (dupa înfăţişare si mers cred că are cel puţin 70 de ani).

4) Bărbatul din cutia de carton din Galeria acoperită Mazzini, de sub cupola de sticlă, care vorbeşte cu glas de robot, comentând orice-i trece prin cap, cu glas tare, despre toţi trecătorii. Stă acolo de ani de zile, a devenit parte integrantă a galeriei, toţi il ştiu pe omuleţul maroniu şi uscat cu voce electronică, supărat pe omenire.

5) Tipul din metrou, care vorbea singur despre Conspiraţia Mondială, despre bomba cea Mare (spunea că e ascunsă undeva în pământ şi că la momentul potrivit va fi detonată, distrugând toată planeta), dacă-l priveai, se apropia de tine şi-ncepea povestea de la capăt, cu un fluviu de explicaţii ştiinţifice: spunea că a studiat, că a fost cercetător în fizică şi că nimeni nu l-a crezut (fapt pentru care a protestat şi s-a demis), că el ştie ce se va-ntâmpla şi că trebuie să-l ascultăm; ne ameninţa: „trebuie să vă temeţi!!! trebuie să vă fie foarte frică!!! eu stiu despre ce vorbesc”; îi ieşeau ochii din orbite şi mâna îi tremura încordată pe mânerul triunghiular de deasupra capului.

6) Bătrânul gol învelit într-o pătură – numai zdrenţe – cu gheare lungi şi negre la picioare, acoperit tot cu o crustă fetidă, înjurând toţi oamenii şi mai ales pe cei care încercau să se apropie de el şi să-i arunce vreun ban, crezând că ar fi vreun cerşetor homeless; urlă într-un limbaj nearticulat, dă să muşte dacă se apropie careva de el, desface pătura slinoasă din jurul corpului şi începe să ţopăie şi să împută aerul. Are păr lung, care cu trecerea anilor şi îngroşarea stratului de mizerie s-a transformat într-o coajă, unindu-se cu barba şi cu mustaţa.

Iar acum am ajuns la fatidicul număr 7: girofarul ăsta din tavernă, care nu-şi ia ochii bulbucaţi de pe tâmpla mea şi clipeşte ca o lumină portocalie de semnalizare stradală nocturnă; încep să mă simt ciudat: azi sunt în minoritate, fapt pentru care cuvântul „normal” devine un termen relativ: „în raport cu CE?”

Anunțuri
Ziua Nebunilor

6 gânduri despre &8222;Ziua Nebunilor&8221;

  1. Imi place foarte mult ca ai ochi pentru detalii si rabdare. Ceea ce da finete unei povesti. Detaliile de genul cestii de cafea, dau aroma intr-o poveste. Imi place si stilul, e curat, e calm, e lin. Bravo.

  2. adina hutanu zice:

    Imi place sa caut detalii, pentru ca mai mult decat cu scrisul, ma ocup cu fotografia si cautand prin vizor ceva interesant de imortalizat, observ ca am devenit extrem de atenta la orice sclipire, ca o cotofana :) Ma bucur daca reusesc sa dau aroma povestilor scurte pe care le scriu! Multumesc pentru vizita, lectura si apreciere! :)

  3. adina hutanu zice:

    La fel cum cred si eu despre zilele de nastere, supranumite „ziua mea”, pai ce! Restul de 364 (sau 365, in anii bisecti) de zile, ale cui or fi, daca nu tot ale mele, ca doar io le traiesc pe toate, pana cand le termin de trait! :)

  4. adina hutanu zice:

    Oricum, faptul de a ma fi aflat de-a lungul unei zile printre schizofrenici, m-a facut sa ma simt putin mai sigura de facultatea pe care mi-am ales-o: de la psihiatrie as fi absolvit molipsindu-ma de sindroamele tuturor cazurilor de studiu probabil!

  5. Vania zice:

    Socotesc Psihiatria o ştiinţă falsă, dar rareori afirm asta în gura mare… De fapt, în Noua Eră se predau mai mult ştiinţe false, decât Ştiinţă.

Comentariile nu sunt permise.