Problema Restului în România


Unul dintre lucrurile de care mă dezobişnuiesc instantaneu când plec din România este acela cu privire la rest, motiv pentru care, de fiecare dată când mă întorc acasă, mă ia prin surprindere pumnul de ciungă şugăr-fri-pastile cu care mă pomenesc atunci când cumpăr: o revistă sau o pâine sau – asta e chiar culmea! – un pachet de gume Orbit pastile!

Refrenul care însoţeşte operaţiunea este invariabil (diferă doar accentul din cuvinte, în funcţie de judeţul în care are loc achiziţia); vi-l povestesc pe cel din oraşul meu -Iaşi, că-i mai dulce: „vîaaai, da’ n-am sî vîă dau rieeest… vîă dau nişti gumiţî…” (ăsta fiind cazul politicos).

Chioşcăriţele nepoliticoase dau restul masticabil fără să se mai scuze că n-au mărunt.

Am adunat restul gumos timp de o săptămână, de la acelaşi chioşc de pâine (mă tot întreb, de unde avea aia atâta amar de ciungă, daca ea vindea pâine?! Mi-ar fi putut da restul în.. covrigei – să spunem – în chifle, în grisine. Mă rog…) de la care cumpărasem consecvent câte o franzelă albă din două în două zile. La sfârşitul săptămânii am adunat gume în valoare de încă o franzelă albă, pentru că doamna, având programul atât de încărcat, nu a putut trece pe la bancă, să schimbe bancnotele în bani mărunţi timp de şapte zile întregi. Cum nici eu n-am avut timp să-ncerc să schimb gumele pe bani la bancă, m-am dus cu ele la doamna şi i le-am pus cu un gest natural pe tejghea, cerându-i o pâine.

S-a uitat la mine de parcă l-ar fi văzut pe Domnul Cuza deghizat în civil dându-şi cuşma jos şi arătându-şi faţa, cercetând-o pe la ocale.

– Cum să vă dau pâine? Ăştia nu-s bani, sare tanti.
– Erau bani când mi i-aţi dat drept rest, au rămas bani şi vi-i returnez, pentru că n-am apucat să-i mestec.

Ezită o clipă, perplexă, dar imediat se adună şi reia:

– Păi îţi bati joc de mine? De un’să ştiu io că-s gume tot de la mine luate?
– E uşor tanti, deschizi sertarul în care ţii – în loc de monede – gume şi te uiţi pe spatele lor, fiecare pastilă fiind ambalată separat. În afară de asta, cred că nu ţi-e greu să-ţi aduci aminte că m-ai văzut de 4 ori săptămâna asta, cumpărând exact acelaşi lucru pe care-am venit să-l cumpăr şi azi, plătind cu valoarea restului pe care l-am tot primit.

Cucoana a strâns buzele rujate roz cu mult peste conturul lor anatomic, a smuls sertarul de la locul lui, aruncând gumele printre celelalte câteva sute de gume şi acadele, chibrituri şi bomboane, a luat pâinea cea mai arsă din stoc şi mi-a trântit-o pe tejghea.

– E arsă! am început şi eu să-mi pierd calmul, stricând cumva scena pe care-o gândisem încă de-acasă.
– Toate-s la fel! ţipă ea.
– Dacă văd una albă pot să-ntind mâna s-o iau?
– Clienţii n-au voie să atingă marfa!
– … şi eu de unde ştiu ce faci cu mâinile, de ce-ar fi mai curate decât ale mele, că văd că nici matale nu porţi mănuşi!
– Eu lucrez aici toată ziua, nu pun mâna pe altceva decât pe pâine! îmi aruncă ea.
– … şi pe gume şi pe bani de hârtie mânuiţi de alte câteva sute te mii de mâini nespălate şi pe mânerele din tramvaie, zic. Hai cucoană, flexează cotul şi dă-mi o pâine ALBĂ cum ţi-am cerut.

Se conformează, îmi trânteşte pâinea pe plăcuţa de plastic unde aruncă de obicei restul format din pastile de gumă, zicând:

– Nici n-ar trebui să te servesc, la cât eşti de nesimţită! Ar trebui să chem paza să-ţi dea o amendă, să te-nveţi minte cum se vorbeşte la oraş!
– Nici matale n-ar trebui sa fii vânzătoare, îi zic, pentru că se vede că n-ai învăţat în şcoala primară la aritmetică faptul că „nu putem aduna două mere cu două pere şi să obţinem patru prune”, altfel n-ai mai confunda mărunţişul cu gumele de mestecat!

Îmi iau pâinea, dau să plec şi o aud înjurând în urma mea. Mi se urcă sângele-n urechi de nervi. Mă întorc, rup o foaie din carneţel şi îmi notez atât numărul firmei de chioşcuri pentru care lucrează cât şi pe cel al fabricii de pâine. Mă poziţionez în faţa ei, să vadă ce fac.

– Ce, crezi că mă sperii io de-o mucoasă? Ce-ţi notezi acolo numerele, crezi că-s proastă?
– Le notez pentru că vreau să vă fac o favoare, îi răspund senin, am să vorbesc cu patronii celor două firme, să le explic că statul la tejghea vă frustrează şi vă face să vă purtaţi urât cu clienţii, în detrimentul ambelor firme. Aşa că mă gândeam să vă ajut, să vă scap de serviciul ăsta de doi lei (pardon, de două gume), pentru că vă tociţi sănătatea degeaba aici şi se înţelege că nu aveţi curaj să vă daţi demisia, de frica şefilor. Vorbesc eu cu ei şi le explic situaţia, sunt sigură că vor pricepe cum stau lucrurile.

O las pe tanti cu buzele răsfrânte peste tarabă bolborosind „n-ai să îndrăzneşti” (şi alte sinonime) şi plec spre casă, boţind hârtia cu numerele şi aruncând-o, gândindu-mă că nu voi mai cumpăra niciodată de-acolo şi păşesc lung la vale fluturând mâna cu pâinea albă în valoare de opt pastile de ciungă.

Problema Restului în România

4 gânduri despre &8222;Problema Restului în România&8221;

  1. Adina, da :D Eu cand plec in alta tara, sunt obisnuita ca la noi, sa las maruntul. Ca na, asa sunt obisnuita. Si cand tipa tanti aia straina ca trebuie sa imi iau restul ma simt ca ultimul prost de pe pamant. Pai ar tipa cineva in Romania sa-ti iei banii? Da, da, la MAC D’onalds, asa e. Nici aia nu il iau. dar in rest? Hehe, vezi cu cate obiceiuri proaste plec dupa mine?

  2. CELLA zice:

    Foarrrrrrrrrttteeeee tareeeeee :lol:
    n-am rîs aşa bine de mult
    merci pentru idee,să văd cum o aplic la un magazin unde vînzătoarea-i minoritară şi nu prea brodeşte limba majorităţii,ce chirvaiţ o să iasă

  3. Am ras si iar am ras si inca mai rad si mi-au dat lacrimile si ma doare burta si de abia tastez.
    Traiasca gumele si surorile lor acadelele si reinventarea trocului in Romania :)

  4. marinela zice:

    GENIAL !!!

    Eu am intrebata o data la farmacie ca „daca vin cu plasturi imi dau algocalmine pe ele?”

    Ca tot asa, primeam niste tampenii ca rest. Dar ca tine inca nu am reusit sa fac dar aveam de gand !!!!!!

    m.

Comentariile nu sunt permise.