lecturici de-o cafea

Jane – Poveste de Crăciun

(Jane’s Blog: http://cuvinte-mici.blogspot.com/ )


Cadoul de anul acesta, pe care doamna Crăciun i l-a dat soţului înainte de Ajun, i-a venit de hac!


Obiceiul de a primi cadoul înainte de 24 decembrie avea rostul lui, pentru că până pleca, Moşul avea timp să „rezolve” orice: dacă primea dulciuri, le mânca pe toate, dacă primea diverse unelte, fie le folosea până se plictisea de ele, sau termina treaba pe care o avea de făcut, fie le strica rapid şi termina cu ele…iar pe urmă împărţea cadourile altora liniştit, mulţumit şi satisfăcut.

Dar anul ăsta cadoul a fost o mare greşeală, numită…computer. Chiar dacă l-a primit cu o săptămână înainte de Ajun, tot greşeală se numeşte, pentru că un computer e inepuizabil. După ce şi-a terminat treaba cu scrisorile copiilor, după ce n-a reuşit să-l strice, şi nici să se plictisească de el, moşul a devenit dependent. A devenit atât de dependent de net, încât atunci când doamna Crăciun i-a spus că a venit timpul să plece la treaba lui atât de importantă, pentru care s-a pregătit un an de zile, moşul doar s-a uitat năuc la ea şi a zâmbit: eu nu mai plec de aici, îmi pare rău draga mea, poate găseşti tu un înlocuitor, ceva. S-a întors la ecranul lui, şi dus a fost. Doamna Crăciun l-a privit înlemnită, dar şi-a dat seama din tonul vocii că moşul ei nu glumeşte: chiar că e dus.

Şi acum….doamna va trebui să scoată ea însăşi castanele din foc! (vorba vine, n-a mai făcut castane coapte de nu ştiu când, găteşte doar piure, că-i mai uşor).

Iese disperată în curte, unde renii aşteaptă cuminţi înhămaţi la sanie, sacul imens e prins cu zeci de frânghii ca să-şi păstreze echilibrul, şi doar personajul principal lipseşte. Elfii sunt plecaţi şi ei pe la casele lor, epuizaţi de munca intensă din ultimele zile, şi nu mai e nimeni prin jur.

Doamna Crăciun, care e ca orice doamnă, foarte întreprinzătoare, se întoarce în casă, îşi pune paltonul, căciula şi mănuşile, şi iese să rezolve problema de care, la urma urmei e direct răspunzătoare. Verifică potcoavele renilor, una câte una, hamurile, tălpicile saniei, potriveşte oglinda retrovizoare (pentru că nu se ştie niciodată când trebuie să scape de un elicopter comunist care transmite prin megafon că la ei în ţară nu mai crede nimeni în moş Crăciun)…şi totul pare în regulă. Dar nu, nu e totul în regulă.

Doar Rudolf are nasul roşu şi poate să semnalizeze când sania o ia la dreapta, colegul lui din stânga, Adolf, are nasul întunecat. Oricât îl apasă pe el, oricât îl trage de urechi, nasul nu se aprinde. Doamna Crăciun nu mai are ce face la ora asta, elfii toţi au plecat, trebuie să-şi asume riscul şi să plece cu defecţiune tehnică (e femeie şi nici nu-i trece prin cap să se apuce singură de reparat).

Cum i-o fi şi ei norocul, poate e traficul scăzut şi nu încurcă prea multă lume. Oricum, în mintea ei deja şi-a făcut un traseu în care să facă cât mai mult la dreapta şi doar de două ori la stânga: odată acum, la plecare, şi o dată când va trebui să se întoarcă. Şi dacă o prinde cineva atunci, nu-i nimic, treaba va fi deja rezolvată.

Se urcă curajoasă pe capra săniuţei, şi trage de hamuri la stânga. Încet, renii iau o curbă largă, apoi capătă viteză, şi se ridică în văzduh.

Doamna Crăciun se descurcă bine. În câteva ore a reuşit să împartă mai mult de jumătate de cadouri. Elfii şi-au făcut treaba bine, etichetele sunt scrise clar, pachete sunt potrivite să intre pe hornul casei, câinii bătrâni dresaţi să nu-i latre pe renii zburători….dar acum începe greul.

E vorba de casele în care sunt copii mici, care îl aşteaptă pe moşul în carne şi oase. Pentru asta, trebuie să intre pe horn, cu pachet cu tot, să stea lângă brad şi să asculte poezii, să servească un păhărel (nu de lapte, aşa cum se zice în poveştile clasice!), să se lase tras de barbă….dar doamna Crăciun a uitat de barbă. Costumul se potriveşte cu al soţului ei, haină roşie, căciulă roşie, dar barbă? O barbă… o barbă….da! işi va face o barbă din coada ei lungă şi albă! Vezi moşule de ce nu s-a vopsit ea atâţia ani, chiar dacă toată lumea îi spunea că ar părea şi ea mai tânără vopsită…de aia! Ca să-şi facă acum barbă din ea! Îşi despleteşte cocul, îşi trage coada pe faţă şi o răsfiră, o aranjează frumos pe sub nas şi o lipeşte cu breteaua adezivă de la sutien. Ehe…doamnele astea inventive….!

Parchează în prima curte cu bebeluş de pe listă. Îl desface pe Rudolf din ham, ia cadoul potrivit, se urcă pe ren… într-o secundă e sus pe acoperiş, lângă horn. Se dă jos şi întoarce fundul la Rudolf, pentru că una din sarcinile renului principal este să măsoare fundul lui moş Crăciun ca să vadă dacă intră pe horn. Nu-şi poate permite să se înţepenească, nu?

E ok, de data asta este cu 3 centimetri mai îngust decât deschiderea hornului. Rudolf dă din urechi, valea, pe horn în jos cu tine doamnă! Şi o împinge delicat pe Doamna Crăciun de umeri.

Bineţeles că aterizarea, fiind prima din viaţa ei, este cam nereuşită, dar nu şi-a scrântit nimic, asta contează. Programul artistic decurge minunat, copilaşul e fericit, poezia e bine învăţată, banda sutienului rezistă şi nu se desprinde…cu păhărelul e mai greu. Doamna ar dori ceva dulce, poate o vişinată sau un lichior de cocos, ţuica e cam tare. Până la urmă reuşeşte să se impună, binenţeles, deşi părinţii rămân foarte nedumeriţi de poftele ciudate din acest an ale Moşului. Mă rog…doamna iese veselă din casă, pe uşă de data asta, şi pleacă mai departe.

Totul merge bine, până la ultima casă. Aici se adună toate ghinioanele: coşul e mai îngust decât fundul, vişinatele adunate iau conducerea asupra simţurilor şi nu mai există nici un cadou în sanie. Un om înţelept ar fi renunţat, s-ar fi suit cuminte în sanie, şi acasă cu el! Copilaşul rămas cu buza umflată ar fi primit ceva de la părinţi până la urmă, întotdeauna părinţii sunt pregătiţi cu un cadou de rezervă cu care să depaneze situaţia de criză.

Dar doamna Crăciun e sub efectul vişinatelor şi nu mai e înţeleaptă. Aşa că va intra pe uşă, cu Rudolf de căpăstru, pe post de cadou. Rudolf, conştient de ce i se pregăteşte fornăie zgomotos şi dă din copită, dar o privire aspră şi un
hâc bine direcţionat spre nasul extrem de fin al renului, îl avertizează că nu-i de glumă: va fi făcut cadou anul acesta, şi cu asta basta! Se va reîntoarce în Laponia la primăvară. Va folosi tactica dezgheţului, se va topi uşor spre nord, dispărând odată cu omul de zăpadă. Doar ştie cum se face, că i s-a mai întâmplat odată, când moşul a fost aşa de impresionat de o artistă mititică care vroia să picteze şi ea un ren, că l-a lăsat pe el drept model.

Acum doamna intră în forţă în casă şi îl trage pe ren după ea, şi mai în forţă. Dar a uitat să plieze coarnele, şi Rudolf rămâne înţepenit în cadrul uşii. Ea cade pe spate din cauza reculului, o apucă râsul, se ridică, îi pupă zgomotos pe părinţii care apar uimiţi din sufragerie şi le spune: ho, ho, ho, copilaşi cuminţi…dar ce mari sunteţi!…mă rog, ho, ho, ho, copilaşi cuminţi, moşul v-a adus un ren în dar, funcţionează perfect pe timp de iarnă (dacă reuşiţi să-l scoateţi din uşă)…mie să-mi daţi un păhărel de vişinată şi mă duc, mai am o curbă de luat la stânga fără semnalizare, şi-am terminat!

Asta a fost.

Doamna a ajuns în zori acasă, dormind dusă, ghemuită pe fundul saniei, cu părul făcut din nou coc sub căciulă, şi cu sacul pe post de pătură. Moşul o aştepta în faţa casei, pentru că văzuse deja pe youtube ce i se întâmplase la ultima casă. Băiatul cel mare al familiei filmase toată tărăşenia încă de la primele bubuituri în uşă, şi pusese clipul imediat pe net.

Aşa a văzut şi moşul ce bine îi stă soţiei sale cu barbă.

Anunțuri
lecturici de-o cafea

Un gând despre &8222;lecturici de-o cafea&8221;

Comentariile nu sunt permise.