Mariuşa oglindită (Mariuşa V)

image link

Franz, tu ştii să spui poveşti despre suflet la fel de uşor cum scrii despre zmeie şi despre carafa cu socată. tu scrii la fel de zbuciumat cum gândeşti, cum dormi, cum te plimbi – îţi arunci călcâiele înainte, păşeşti, le iei pe tălpi şi iar te scuturi de ele, urmărindu-le defilarea pe trotuar. eu nu ştiu să mă joc aşa ca tine. mi-am cumpărat stilou şi hârtie, m-am aşezat la o măsuţă în cafenea şi încerc să-mi ghicesc în zaţ următoarea frază. (mă uit că pe ceaşcă scrie „sogni”; dintre toate ceştile din lume, eu am nimerit-o pe cea care se numeşte „vise”).

deşi niciodată nu m-am priceput să transform sufletul în cuvinte – aşa cum ştii tu să faci – am observat că poveştile tale au drept temelii vorbele mele; „oglindul”; vezi? tu şi în scris eşti „oglindul” meu – trăiesc prin scrierile tale, pe când tu nu te oglindeşti decât în visele mele. despre tine nu scrie nimeni..

cum aş putea scrie despre tine dacă până şi atunci când te privesc mă regăsesc tot pe mine? eu sunt Linişte si Cuminţenie, nu am ieşit în evidenţă niciodată, decât poate prin tăcerea mea (care pentru unii era intrigantă iar pentru alţii – semn de plictiseală şi absenţă sau nepăsare, autism). nu mi-am putut închipui că rochia mea verde sau parfumul meu de scorţişoară ar putea deveni poveste de iubire.. printre toate răspunsurile pe care le-am dat întrebării „ce crezi că vei deveni când vei fi mare?” nu s-a aflat niciodată vreunul asemănător cu „voi fi o eroină de poveste”.

cred că atunci când fericirea e prea intensă ori când durerea cuprinde fiinţa şi se ramifică până la spiritul ei, oamenii redevin copii – neştiind să facă altceva decât să simtă. se opresc din joc şi ţipă, ciripesc, plâng.. au luminiţe în ochişori când sunt nemaipomenit de veseli şi guriţa umedă întredeschisă li se strâmbă când sunt trişti.. agită mânuţele sau le uită şi ele alunecă nepricepute pe lângă trupuşor..

aşa erai tu atunci când am plâns cu ochii larg deschişi în faţa unui nebănuit Franz – copil, care-şi alunga visul, fericirea, copilăria.

am văzut atunci în tine momentul în care ai crescut. eram Mama ta, Franz, în clipele acelea şi plângeam pentru copilăria ta pierdută; atunci am simţit că ai devenit o parte din mine mai mult ca oricând.

asistam neputincioasă la pierderea ta, la îndepărtarea ta de mine, la refuzul tău de a mai fi mic, la îndârjirea ta de a spune NU VREAU chiar atunci când aveai mai multă nevoie de mine ca iubită, retezându-mi aripile de mamă adoptivă din jurul tău.

nu eram zmeu, Franz, eram hipogrif şi îngenuncheam cuminte – lăsându-te să urci pe spatele meu, pentru că tu – deşi insistai pe „nu vreau” – asta îţi doreai de fapt cel mai mult; plângeam cu ochi sticloşi, smulgându-mi penele cu ciocul: ia-le tu, fă ceva mai frumos din ele, joacă-te până când te vei obişnui să nu-ţi mai fie frică.

Mariuşa oglindită (Mariuşa V)