Monstrul Colombre

Monstrul Colombre

de Dino Buzzati

CÂND STEFANO ROI împlini doisprezece ani, îi ceru ca dar tatălui său, căpitan şi proprietar al unei frumoase corăbii cu pânze, să-1 ia cu el la bord.
— Când voi fi mare, spuse, vreau să merg pe mare ca tine. Şi voi comanda nave mai mari şi mai frumoase decât a ta..
— Dumnezeu să te ajute, fiule, răspunse tatăl. Şi cum tocmai în ziua aceea vasul său trebuia să plece, îl luă pe băiat cu el.
Era o zi minunată, cu soare şi mare liniştită. Stefano, care nu fusese niciodată pe corabie, umbla fericit pe covertă, admirând complicatele manevre ale velelor. Şi întreba de una şi de alta pe marinarii care, zâmbitori, îi dădeau toate explicaţiile. Când ajunse la pupă, băiatul se opri, plin de curiozitate, să privească ceva care ieşea din când în când la suprafaţă, la o distanţă de două-trei sute de metri pe dâra pe care corabia o lăsa în urmă.
Deşi nava îşi luase zborul, dusă de un vânt care izbea puternic pupa dintr-o parte, obiectul îşi păstra mereu distanţa Şi, măcar că băiatul nu ştia să şi-1 explice, lucrul acela avea ceva indefinibil care-1 atrăgea grozav. Citește în continuare „Monstrul Colombre”

Anunțuri
Monstrul Colombre

pasajul de azi

sursa imaginii: Charbage / DeviantArt

„E cel mai frumoas cha-cha-cha din lume – Los carinosos.”

A început să danseze. Are o rochie de culoare lila dintr-o stofă cu urzeala groasă bine întinsă pe bust, strânsă în talie de cordon, jupa scurtă şi amplă. Acest cha-cha-cha nu-i suie în picioare, ci în bazin şi în şira spinării, supunîndu-i corpul la un fel de unduire languroasă, de moleşeală, de dăruire şi refuz, ca un trap convulsiv pe o stradă care revine continuu în acelaşi punct, ca o voluptuoasă încăpăţânare, ca un joc între un val şi următorul, un ritmic act al iubirii care te trage în sus şi înjos, frenetic, măsurat, precis, obosit, insaţiabil, precum febra spiritului la ceasul amurgului în hăţişurile africane cînd sufletul se pierde în plăsmuiri şi aduceri aminte, ca lumina vânătă a străduţei din ale cărei adâncuri o voce cheamă, ca rumenele buze ambigue care s-au deschis pentru o clipă a promisiune mută în reverberaţia farurilor, ca trista tinereţe care se azvârle râzând şi se tăvăleşte fericită în noroiul care o va zdrobi, aspiraţii, chiar idealuri, vibraţie profundă a materiei viscerale, voci ale pământurilor pe care nu le vom vedea niciodată, imitaţie a triumfului care nu se va împlini nicicând, ciocan blând şi crud cu care loveşti din trei în trei cu o scurtă pauză la mijloc, din trei în trei loveşti, loveşti din trei în trei şi te arunci în cataractele lui şaptesprezece aprilie lovind din trei în trei pietrele de moară iar apa înnebuneşte izbind, devine şarpe, epilepsie, harpă, pierzanie, dar ea deasupra cu pantofii cu toc cui pluteşte, se joacă şi surâde cu ostentaţia învingătoare a unei copile înţelepte care a regăsit seva irezistibilă şi adevărată a vieţii.

Există, în motivul popuiar al muzicii, simplu ca un ram desfrunzit şi totuşi încărcat de veacuri, ceva care spune cu precizie adio, cu puterea iubirii pentru ceea ce a fost şi nu se va mai întoarce şi în acelaşi timp un presentiment
confuz a ceea ce se va întâmpla poate într-o bună zi, pentru că muzica adevărată se află în regretul trecutului şi în speranţa zilei de mâine, care e deopotrivă dureroasă. Apoi e disperarea zilei de azi, plăsmuită din amândouă. Şi în afara lor nu mai există poezie.
„Ce e?” o întrebase.
„E cel mai frumos cha-cha-cha din lume. Los carinosos.”
El se aşază pe divan şi o priveşte, înspăimântat şi pierdut. Ca vânătorul care se pregăteşte să împuşte iepurele şi vede balaurul. Ca soldăţelul încrezător care se trezeşte pe neaşteptate dinaintea unei armate aliniate împotrivă-i cu infanterişti, tunuri şi călăreţi în armură. Precum cel ce-şi dă seama că a sfidat pe cineva de o sută de ori mai puternic decît el. Dansând, ea credea poate că se joacă, nu-şi dădea seama de ceea ce se întâmpla. O făcea dintr-un impuls copilăresc, din surplus de energie, din plăcerea de a fi admirată. Ştia asta, da, să danseze cha-cha-cha în mod uimitor, cu o stăpânire absolută, încât, din cochetărie, se prefăcea uneori că se împiedică. Nu-şi dă seama însă, dansând, de ceea ce i se petrece în suflet. Pentru că aici, purtată de o forţă misterioasă, fetiţa cu purtări îngrozitoare, obişnuită să-şi închirieze trupuşorul cu ora, se eliberează acum, fără ştirea ei, de miasmele ungherului muced, oferindu-se luminii.”

[Dino Buzzati – „O dragoste”]

pasajul de azi

poftim la reduceri!

Nu vorbesc eu, las statisticile sa exprime argumentul. Cati oameni mor muncind in italia?

http://lombardia.indymedia.org/?q=node/3106

Dupa noile calcule, in Italia mor 4 oameni in fiecare zi la locul de munca. Oare in Romania cati mor? Sau poate mai potrivit e sa intreb: oare in Romania cati muncesc?

Nu inteleg de ce se minuneaza colectiv italienii afland rezultatele acestor statistici. Ei cum cred ca se obtine un radio care sa coste 5 euro? Platind asigurare medicala angajatilor din intreprindere? Instruindu-i despre riscurile meseriei? Facand training cu ei inainte sa-i trimita sefu’ la munca in marele lant al productiei? Respectand legile igienico-sanitare si de prevenire a accidentelor de munca?

Ei cred ca cei 700.000 euro pe care-i vireaza in contul arhitectului care le-a proiectat vila acopera si contractul de munca al muncitorilor romani, albanezi si ecuadorieni care urca pe schele fara coarda de siguranta?

Ei cred ca degeaba o ora de munca e platita cu doar 4 euro in cazul lucratorilor clandestini? Cred ca degeaba nici un italian nu se mai coboara sa se angajeze la meseriile in care tre’ sa puna caramizile una peste alta zi de vara pana-n seara?

Oamenii care se plang de calitatea proasta a produselor pe care dau 3 centi (si tot nu le convine, pentru ca „am vazut la metro si cu 2,89 centi”) tre’ sa priceapa ca marfa nu-i in realitate atat de ieftina precum pare, ci pentru ea mor (in Italia) 4 oameni pe zi, tocmai din cauza ca sefii lor vor sa vanda produse de cacat in cantitati din ce in ce mai mari, la preturi de cacat, platindu-si angajatii cu salarii de cacat.

poftim la reduceri!

altii ca mine

Gasit pe blogul foarte sumar al lui Vlad Popa (pe care-l recomand exclusiv pentru acest post si pentru faptul ca sprijina lupta anti-spaga): http://mysticpound.blogspot.com/2007/02/spaga-in-romania.html
____________________________________________________________________________
Sunday, February 25, 2007

Spaga in Romania


Un fenomen atat de des intalnit in Romania(si nu numai) in ultimii ani.De ce?Daca ai o problema mai delicata de rezolvat,te duci cu ce trebuie si esti rezolvat cat se poate de repede.Se intampla in mai toate institutiile din Romania,unde „spaga” este mai sus de bunul simt si democratie.Ni se intampla tuturor.Nu cred ca vreunul din voi nu a intalnit vreodata un astfel de caz in care trebuia sa „arunce” ceva ca sa i se rezolve problema mai repede,sau doar ca sa i se rezolve,sau sa i se rezolve,dar sa fie si de calitate treaba.
O multime de campanii „antispaga” au fost lansate in mass-media si cu aceasta ocazie,incerc si eu sa fac un apel catre voi : nu dati spaga.Le dati lor satisfactie,placere si mandrie.Majoritatea celor care cer spaga au deja salarii mult peste media din Romania.Asumati-va riscul de a fi un cetatean normal,nu va diferentiati de altii si pastrati limitele bunului simt si a respectului fata de sine.Sincer?Eu am 19 ani,am luat amenda ca am mers cu bicicleta neechipata corespunzator si mi-am asumat responsabilitatea si nu i-am dat acelui politist satisfactie,care se vedea clar ca astepta ceva(amenda a fost de 60 RON).

altii ca mine