Când a plâns Mariuşa? (Mariuşa IV)



image link

Trecuseră câteva luni de când mă despărţisem de Mariuşa, timp în care m-am simţit ca o pereche de izmene purtate şi lăsate pe frânghie la soare să se zvânte şi uitate acolo. Na, uscaţi-vă, aerisiţi-vă, albiţi-vă de păcate la soare, izmene proaste!

(De ce timpul petrecut împreună nu se măsoară nicicum iar pentru cel în care suntem singuri simţim cum ceasul din noi bate fiecare minut?)

Nici măcar nu ştiu cât timp am fost împreună, ştiu doar că am cunoscut-o în luna mai şi că am părăsit-o într-o vară. (E absurd să părăseşti pe cineva „într-o vară”! Vara se merge la plajă, se face baie în mare impreună, se linge sarea de pe burtica ei, se bea socată din buricul lui, se culeg scoici de pe mal împreună, se privesc apusuri şi răsărituri.. Nu se desparte nimeni vara! numai noi, eu şi Mariuşa… De fapt în prostia mea am fost convins că ea mă părăsise pe mine înainte s-o las eu. Am avut mereu impresia asta… Simţeam că vrea să fie liberă şi că zbura cu aripi înfiorător de mari, trăgând de mine s-o urmez iar eu – un fricos – voiam „s-o luăm metodic”.. Fraierul pământului, aia eram!… Până la urmă s-a adaptat ea metodologiei şi fixismelor mele… Asa am făcut, am luat-o metodic: mai întâi ne iubim, apoi ne părăsim.. Futu-i logica mă-sii!)

Mariuşa nu plângea niciodată, cel puţin nu alături de mine, lucru care m-a îmbătat şi m-a păcălit că pentru ea cuvântul „problemă” s-ar fi referit exclusiv la câmpul semantic al matematicii.. Mariuşa mă iubea. Mult. Definitiv. Rotund. Nu avea frici, angoase, paranoi, gelozii absurde, prăpăstii hormonale zilnice, depresii. Acrobata mea, Mariuşa… Mergea drept prin mine ca pe-o scândură întinsă peste apă sau peste un abis. Mergea cu paşi lungi ca şi cum ar fi mers prin mirişte încălţată cu ciubote de gumă, înaintea unei ploi de vară. Nu se temea de nimic.

Eu o urmam cu ochii strânşi, concentrat, încordat, mergeam în urma ciubotelor ei roşii cu buline albe şi nu reuşeam să văd curcubeul, de frică să nu calc pe melci. Aşa mergeam în urma ei, eram îngrozit c-ar putea să fugă, să se zbânţuie, să cutremure scândura pe care merge şi eu să cad în prăpastie.. Paralizam de frică să n-o pierd, să nu dispară cumva de lângă mine de la o zi la alta, fiindcă eu sunt un crispat, un dur, un încuiat.

Un prost. Un prost.

Un prost care a luat atitudine.. În vara aceea ne-am întâlnit foarte rar, pe fugă, ea era mai agitată ca oricând şi mă iubea mai mult ca oricând. Tocmai de aceea cred că şi eu eram mai speriat ca oricând; simţeam că urma să se întâmple ceva mare, ceva care avea să ne zguduie şi să ne schimbe, sau poate chiar să ne distrugă. într-o dimineaţă, în parc la cafea, am luat-o lângă mine pe bancă şi i-am spus: Mariuşa de ce fugim întruna? De ce nu stăm şi noi să lenevim în pat? De ce eşti agitată si de ce mă tem tot timpul să nu te pierd?

Mariuşa s-a uitat uimită la mine, de parcă aş fi fost un om oarecare de pe stradă care o opreşte s-o întrebe de ce se învârte Pământul: „cum adică?”

Adică mi se pare că tu eşti o pasăre şi eu o cârtiţă, tu esti o buburuză şi eu sunt un melc. Nu ştiu ce vezi la mine şi nu înţeleg cum de mă iubeşti. Zbori atat de sus încât simt cum îmi ard ochii de gelozie pentru aripile tale, pentru cerul tău în care ai vrea să te urmez iar eu nu reusesc să mă înalţ oricât aş da din omoplaţii mei lipsiţi de pene… Mi-e frică să nu mă simţi cât sunt de îngrozit, să nu te plictisesti de neputinţa mea, să nu te îndepărtezi prea mult în elanul tău şi să-ţi dai seama că nu ne potrivim deloc…

… De asta mă gândesc să-ţi deschid colivia, să vezi că eu sunt o îngrădire pentru tine şi nu un univers plin de libertate aşa cum visezi…

„Ne despărţim pentru că eşti gelos pe faptul că nu suntem identici? Tu nu ştii câtă nevoie avem unul de celălalt, că eu m-aş pierde în zborul meu – ca un zmeu căruia i se rupe sfoara – şi că tu eşti copilul speriat că-şi va pierde zmeul? Nu ştii că eu zbor şi pentru tine, eu te ridic, eu te ajut să visezi? Nu ştii că tu eşti liniştea mea, starea mea de bine, calmul meu, oglindul meu? Nu ştii că eu zbor deasupra ta şi mă oglindesc în tine ca-ntr-o apă cuminte?”

Mariuşa vorbeşte cu mine potolit, îmi spune ce vreau să aud, ce are de spus şi nu a rostit niciodată, îşi smulge penele pentru mine şi mi le arată: uite, sunt doar pene… Nu mai e agitată, e tristă, nu mai bate din aripi, planează între mine şi soare, făcându-mi umbră şi vindecându-mi retinele arse. Mariuşa e TOT şi eu tocmai ce-am alungat-o de lângă mine.

Eu sunt copilul care şi-a tăiat singur funia zmeului de frică să nu fie luat pe sus..

Mariuşa vorbeşte cu mine calm şi plânge înfigându-şi privirea prin ochii mei dincolo de mine, în timp ce îmi spune că eu sunt ea si că ea este eu. Mariuşa plânge cu ochii larg deschişi, fără să se încrunte măcar, fără să strângă buzele, plânge clar, uitându-se la mine fără să clipească.

Mă uit în pământ, ridic din când în când ochii spre ea şi nu o recunosc… E unul dintre acele momente în care „oglindul” reflectă o femeie necunoscută de care se îndrăgosteşte definitiv la prima vedere, după ce tocmai a părăsit-o.

[…]

Stau cu mâinile încrucişate la piept pe scaunul de nuiele împletite alături de Mariuşa, în grădina noastră; ea învârte o linguriţă extrem de lungă într-o carafă cu socată, storcând acolo o lămâie. Mă uit la ea şi o dezmierd în gând, să n-o trezesc din visare. Poartă o rochie verde, subţire şi căldura ei ajunge până la mine, respir adânc aerul cu aromă de Mariuşa: de cireşe, de scortişoară, de tei, de muguri de brad… Aşa miroase ea, a ceva bun, a ceva dulce şi aspru, vag acrişor. Întind o mână şi o opresc: lasă linguriţa asta, Mariuşa. Te iubesc. Au trecut mulţi mulţi ani de când mi-am tăiat sfoara la zmeu şi vântul s-a oprit făcându-l să cadă, să mi-l pot recupera şi să-i înnod iar sfoara… Mai ţii tu minte când ai plâns?

Anunțuri
Când a plâns Mariuşa? (Mariuşa IV)