7 ½ minute. zborul.

A trebuit să ne vedem prima oară când ne-am întâlnit în doar 7 ½ minute, ca în filme:
eu – alergând pe lângă tren, numărând vagoanele de la 11 pana la 3, îngropată în genţi care se legănau peste mine în contratimp la fiecare pas;
tu – alergând odată cu mine, păşind de două ori mai repede, cu paşi de două ori mai mici, umplând tot aerul din jur cu bătăile inimii.
Schiţa ar fi:
Miroase a fum, a grabă, a noapte, a tren.
Îmi vine să plâng, pentru că, deşi abia am ajuns, sunt pe picior de plecare.
Alerg uitându-mă la tine. Eşti foarte frumoasă, roşie la faţă şi îţi stă atât de bine cu cerceii ăştia – bile roşii ca cireşele – prinşi de lobul urechii.. de fapt nu cireşe, mai bine coacăze roşii.
Ne cunoaştem demult, deşi ne-am găsit abia luna trecută. Nu ştiu prin ce minune am apucat să ne vedem, o întâlnire ca un fâlfâit de aripi:
în timp ce alergăm împreună pe lângă tren; eu urc şi tu rămâi jos înfiptă în peron, ţinându-mă de mână; roţile încep să se mişte şi vagoanele să scârţâie; lacrimile se rostogolesc la deal înspre ochi; aruncăm câteva pacheţele cu suveniruri, eu – din tren, tu – înspre tren.
Scena s-a petrecut într-un interval de timp mai scurt decât cel în care am scris frazele de mai sus.
Mi-am imaginat că eram precum oamenii cărţilor, asemeni personajelor care stau în echilibru mereu pe marginea prăpastiei, trăind momente croite anume pentru ei, clipe în faţa cărora tuturor ni se opreşte răsuflarea: personajelor, scriitorului, tipografilor şi nouă – celor care citim.
Noi am fost acolo, în cartea noastră!
Noi am aflat cum e să-ţi intâlneşti oglinda vie, ştim cum e să trăieşti acolo, între paginile 42 şi 43, aşa cum păţeam mai demult doar în vis ori când citeam „La Medeleni” sau „Invitaţia la vals”, „Elevul Dima dintr-a şaptea”, „Lorelei” sau „Enigma Otiliei”. Aşa trăiam, aşa era.. adică exact cum a fost atunci când chiar s-a întâmplat: nu e timp să înţelegi CE e, ce a fost.
Tot ce poţi face e să te ridici pe vârfurile picioarelor, ca atunci când visezi că zbori; simţi momentul desprinderii de pământ, când ţi-e frică deşi eşti convins că poţi zbura şi că într-adevăr se întâmplă.
Împingi călcâiele-n peron şi simţi cum te desprinzi, cum te inalţi, alergi şi înţelegi ce înseamnă să nu ai nevoie de aripi.
Aşa a fost.. noi ştim, pentru că – fiind atât de acut – nu ar fi putut dura mai mult de 7 ½ minute.

7 ½ minute. zborul.

Un gând despre &8222;7 ½ minute. zborul.&8221;

Comentariile nu sunt permise.