pag. 259

„Ceea ce faceam noi era o contragreutate, ne uneam pentru a rezista. Ca oamenii care se apuca de maini pentru a face un lant din care sa nu poata fi smulsi si aruncati peste bord de furtuna, corpurile noastre sudate erau o veriga a lantului uman care ne impiedica sa fim maturati in neant.”
Flowers for Algernon – Daniel Keyes
Reclame
pag. 259

you’ll follow me down

leave it up to me. i started searching the things that to me matter the most.

wondering why i never write about my parents, though they’re among my best readers. wondering why i mostly write about moments and far less about people.

wondering why i always have to explain things that seem so obvious to me. wondering why they find it so difficult to „see” and why only few really succeed.

wondering why i spend so much time thinking about other people’s troubles and crying as if they were my own to deal with. wondering why i keep thinking of me as the person who has to solve those problems. wondering why it affects me so much.

wondering why i keep failing when it’s about me. wondering why it doesn’t happen when i deal with other people. where do all the things i have to say come from? where does all the advice i give come from? why am i not able to apply it to my own life? why am i only able to speak of it and never to actually do it when it comes to me?

wondering how people are capable of trusting me when i don’t even trust myself. wondering why i’d rather trust strangers instead of myself. i don’t trust myself. i use to think it’s never really up to me when i have to make a decision. i wish to do things i never do when i have the chance to actually do something.

wondering what’s missing. there’s definetly something missing.

i can always and DO push the others while i never push myself to get to solve my own fears and difficulties. what i tell others to do seems never to work out for me.

wondering why i have this constant need to be needed and to be helpful and supporting.

they told me i do what i wish the others did for me.
they told me i call them when in fact it’s me who needs to be called.
they told me i want to be near them when i actually need somebody who’s there for me.
they told me i say hello when i need to reveive a hello, and because it doesn’t arrive, i’m the first to say it.
they told me i keep writing letters because in fact i might be the one who needs to receive mail.
they told me i care so much because deep inside i wish they cared more.
they told me i fail when i’m expecting the others to fail.

___________________
playlist of the moment:
R.E.M. – The Cranberries – Oasis – Robbie Williams – Anouk – Radiohead – Moby – Skunk Anansie – Bjork – Johnny Cash – Marilyn Manson – Theatre of Tragedy – Janis Joplin – Led Zeppelin – Pink Floyd – Deep Purple – Metallica – Nirvana – Green Day – Sheryl Crow.

you’ll follow me down

Archipressure

in ceea ce ma priveste, arhitectura consta in ceea ce SIMT din momentul in care intru si invat sa cunosc un tesut urban. ma feresc sa asimilez simbolurile, simplificarile si reducerile la stadiul de „logo” al diverselor aspecte ale „construitului” oferite de altii drept structura de rezistenta a unei viziuni complexive, pe care prefer sa mi-o construiesc in timp.

orasul e intr-o continua metamorfoza. si aici nu ma refer la dinamica sociala sau imobiliara, nici la marile trusturi de constructii care sapa si cladesc, schimband constant infatisarea orasului. ma refer la metamorfoza imaginii urbane mentale, de la primul contact vizual cu orasul pana la gradele superioare de cunoastere, strat cu strat, pana in profunzimea detaliilor traite.

orasul trebuie trait, nu doar privit, pentru a-l intelege in intregimea mecanismelor care-l compun. orasul e ceea ce simt despre oras pe masura ce il cunosc si mi-l asum drept context in care traiesc. din acest motiv mi se pare aberanta cerinta de a proiecta un obiect vectorial fara scara de reprezentare, decontextualizat, urmand ca abia intr-o etapa ulterioara sa i se caute un loc existential, un context potrivit. nu pot, in mintea mea (probabil) ingusta, sa plec de la forma sau functionalitate, pentru ca mai apoi sa ma gandesc: „bun, acum sa vedem UNDE as putea localiza minunatul obiect abstract de mine creat si CUM as putea sa-l contextualizez intr-o situatie arhitectonica existenta”. Sa ma ierte prof Bona (din fericire nu m-am inscris si nu frecventez laboratorul dumnealui de proiectare) pentru ingustimea si limitele mele.

felul meu de a intelege arhitectura provine din ceea ce inseamna „eu locuiesc„, „eu traiesc„, „eu vad„, pentru ca tot ceea ce este construit in scopul de a fi integrat intr-un tesut urban este de fapt construit pentru cei care traiesc in contextul respectiv. arhitectura este ceea ce traiesc locuitorii ei, plecand de la perceptia vizuala pe care o dobandesc in prima instanta, in calitate de „privitori”, pana la aplicatiile practice ale sensurilor lui „a locui”, ale lui „a trai undeva”.

pentru mine, termenul „arhitectura” nu este echivalent cu „city&landscape” (termen pe care il asociez cu „ceea ce se vede„), „constructie” si „edificiu” (termeni referitori la procesul in sine). este ceva mai mult decat „organic” (termen pe care tind sa il leg strict de perceptiile senzoriale).

pentru a ma putea intelege mai bine pe MINE, mi-am inventat un exercitiu, un joc mental: am incercat sa elimin din toate amintirile mele aspectele legate de „location”, am incercat sa imi imaginez doar actiunile, fara un context fizic. am incercat sa rup legatura dintre evenimentele traite si locul in care acestea s-au petrecut.

rezultatele experimentului sunt interesante: cuvantul „copilarie” se leaga doar de portretele persoanelor apropiate din perioada respectiva, pentru ca odata cu localizarea intamplarilor, au trebuit eliminate si actiunile propriu-zise: urcatul in copac, cititul in pod, culesul ciupercilor din padure, rostogolirea pe iarba din varful dealului pana in sat.

in aceeasi masura a trebuit sa elimin calatoriile din amintiri, pentru ca senzatiile si sentimentele, (deci amintirile) se identifica prin „locurile” vazute, incepand cu evenimentele nesemnificative „am mancat o inghetata roz cu gust de capsuni in vara anului 2002 in piata din…”, pana la „in calatoria care a durat 3 luni, din anul 2003, m-am indragostit de ics, in orasul…”

mi-am dat seama ca o parte din scheletul amintirilor mele, deci din MINE, este chiar Locul in care am trait: in detaliu – arhitectura pe care am cunoscut-o drept context vital, prin intermediul experientelor. din punctul meu de vedere am zis bine: contextul este vital. astfel incat, urmand linia acestui gand, am explicat de ce am nevoie de un context in care abia mai apoi sa incep sa-mi imaginez ce as putea proiecta.

incep sa inteleg ca nu sunt atat analitica, atunci cand este vorba despre un proiect ex-novo, cat intuitiva, experimentala la nivel „babesc”, prin incercari, printr-o cunoastere progresiva a sitului viitorului proiect – rezultat al experientei personale. trebuie sa traiesc in locul pe care vreau sa-l schimb, deoarece vreau sa il schimb PENTRU oamenii din el, si nu impotriva lor sau pentru „ars poetica” a constructiei si-a desenului geometric tridimensional. nu vreau Pritzker pentru tupeul de a fi incercat ceva care sa uimeasca. nu ma intereseaza sa ramana cineva perplex in urma actului meu de curaj. nu vreau sa experimentez ceva, decat atunci cand ma joc de-a scenograful; si chiar si atunci, prefer aranjamentele temporare, demontabile, care sa nu schimbe permanent fizionomia locului. nu tintesc spre arhitectura-sculptura decat daca e vorba despre un exercitiu de modelare.

ce am scris este introducerea unei dezbateri usturatoare din sferele prin care mishun eu, pe care am sintetizat-o crunt, incercand sa fac din ea un monolog; trebuie sa stiti ca ma lupt pentru „arhitectura mentala” si nu prea am gasit aliati in randul colegilor, care se pare ca lupta mai mult pentru „arhitectura arhitectului” decat pentru „arhitectura de trait”.. sunt dezamagita.

le-am urat cinic sa ajunga la batranete sa traiasca intr-un mix de „pseudo-arhitecturi” izbucnite din mintea luminatilor care au avut ca scop in viata sa fie faimoshi pentru un sfert de ora.

Archipressure