liniste

incep sa inteleg.
de fapt nu este vorba despre lucrurile pe care (doar aparent sau initial) nu le accept: odata ce le cunosc si le inteleg, le voi accepta oricum. asta am facut dintotdeauna. am luptat sa accept idei, oameni, reguli.

singurul lucru care ma face sa nu accept este faptul ca nu reusesc sa inteleg acel „ceva”. am ajuns sa accept lucruri in care nu ma regasesc, doar pentru ca le inteleg.

sa accept nu inseamna „sa ma identific cu.. „, nici ca as fi de acord. nu inseamna nici sa ma obisnuiesc. inseamna sa fiu sincera cu mine si sa-mi dau seama ca acel lucru exista in respectiva forma, cu sau fara voia mea. nu inseamna resemnare, ci trezire: „da, lucrul asta exista, asa este el, iar eu sunt asa cum sunt eu”.

am fost oare nevoita sa accept atatea lucruri care au aparut pe langa mine? cred ca nu. de ce m-am linistit in cele din urma? pentru ca am inteles ca eu sunt eu si „ele”, desi nu se potrivesc fiintei mele, totusi exista. ele nu pun in criza ceea ce sunt eu. coexistam pasnic, fara a ne confunda, fara a ma adapta si schimba conform lor.

am ajuns sa inteleg cum sunt eu de fapt, NU datorita lucrurilor in care m-am regasit, ci datorita lucrurilor impotriva carora a trebuit sa lupt, pana cand am inteles ca nu ele sunt ceea ce ma deranjeaza, ci faptul ca nu ma cunosc eu pe mine indeajuns, incat ele sa nu ma afecteze.

n-am fost de acord cand a trebuit sa nu traiesc alaturi de parintii mei, in copilarie, dar am acceptat asta ca pe un nou context, ca pe o etapa. eu am ramas eu.

n-am vrut ca ei sa se desparta, dar am acceptat faptul ca asta nu avea legatura cu mine. eu am ramas eu, cred si acum ceea ce am crezut atunci: ca exista lucruri inevitabile, trebuie doar sa le accept existenta. cand va fi vorba despre mine, ma gandeam ca aveam sa stiu ce vreau, ca voi fi capabila sa evit lucrurile care nu ma reprezinta.

nu mi-a placut niciodata matematica, am acceptat-o cu greu, insa am invatat s-o fac bine si mi-am ales o meserie care sa nu trateze acest subiect. am acceptat olimpiadele la chimie, fizica, matematica, dar nu m-am identificat cu ele, nici nu m-am regasit vreodata in ele. am scris, am desenat, am visat, de fapt tot timpul, fara sa arat asta celor care singur nu ar fi acceptat.

m-am despartit de iubiti, sau ei de mine (desi a fost mereu un lucru pe care as fi preferat sa nu ajung sa-l fac) atunci cand mi-am dat seama ca trebuie sa accept schimbarile. am trait mereu cu schimbarile, dar nu cred ca ele ar fi cele care au facut din mine ceea ce sunt, nu ele determina ceea ce va urma, ci eu.

am descoperit ca imi place sa fiu asa cum sunt, sa caut altceva decat lucrurile care ma nelinistesc. oricum, ceea ce ma supara nu ma schimba. cand accept existenta acestor lucruri, abia atunci ele inceteaza sa ma mai obsedeze. raman cu ceea ce am, cu ceea ce sunt eu.

aceste lucruri ma ajuta mult sa-mi dau seama (prin deosebirea lor fata de ceea ce cred si vreau) ce sunt eu de fapt. ma identific doar cu mine si cu ideile mele, prin antiteza sau doar confruntare cu lucrurile care nu-mi plac. le accept. pentru ca eu sunt altceva decat ele si ele nu ma pun in pericol. liniste.

liniste