nb

mi-e dor
sa se intample ce-am visat.

m-am ridicat din pat
sa-ti spun ca sunt aici,
ca nu mai plec,
nu fara tine.

m-am gandit c-ar fi mai bine
sa zambesc.
sa nu mai spun nimic,
pentru ca tu stii.

m-am asezat. stau cuminte,
ca un copil care-si asteapta povestea
seara, la culcare.

mai stau sa te ascult,
imi place sa aud cum dormi tu,

ca un copil linistit, care si-a primit povestea
seara, la culcare.

sa-mi lipesc urechea de tine,
sa ascult si eu
somnul tau,
visul respirat in parti egale,

pana spre dimineata.
pana spre fiecare dimineata.

Anunțuri
nb

poveste fara poveste. iubire fara iubire.

– mergem la o cafea?
– dupa atatia ani ti s-a facut brusc pofta de cafea! ce vrei de fapt?
– sa bem o cafea.
– s-o bem atunci.
– ma uit la tine si nu-nteleg ce s-a schimbat.
– s-a schimbat punctul de vedere, spun. atat al tau, cat si al meu.
– de fapt as vrea sa te intreb unele lucruri..
– deci asta se ascundea in spatele cafelei!
– da..
– atunci intreaba!
– de ce n-ai fost niciodata geloasa?
– aveam motive?
– stiai ca ies cu mai multe femei, stiai ca aveam o relatie de mai multa vreme.
– exact. tocmai de asta n-am fost geloasa.
– nu inteleg. aveam impresia ca erai indragostita de mine.
– eram.
– de ce nu mi-ai spus asta niciodata?
– ar fi schimbat lucrurile cu ceva?
– esti diferita fata de cum erai atunci..
– nu cred. s-a modificat contextul. eu am ramas la fel.
– stii cate femei s-au despartit de mine din cauza parfumului tau?
– poftim?!
– in ziua in care mi-ai spus ca nu vrei sa ne mai vedem niciodata (nu m-am asteptat ca aveai sa te tii de cuvant!!) ti-am cumparat un parfum. parfumul care iti placea tie atunci, si pe care il respiram in perna dupa ce plecai. pink sugar…
– s-ar putea sa mi se fi schimbat gusturile, dupa vara aceea nu l-am mai folosit niciodata. nu cred ca-mi mai place. oricum, continua..
– ti-l cumparasem, ma gandeam ca aveai sa te entuziasmezi, asa cum te bucuri tu din lucruri mici. ti l-am cumparat pentru ca voiam sa vad ca esti fericita.. asteptam momentul sa ti-l dau. in loc de asta, tu mi-ai spus ca nu vrei sa ne mai vedem. tii minte? am ras atunci, nu mi-a venit sa cred. am ras in hohote. ai ras si tu, tii minte? ma asteptam sa ne intalnim dupa cateva zile, ca intotdeauna, sa iesim si sa facem lucrurile noastre, ca de fiecare data: altfel si in alt loc. mai tii minte? asta era regula. sa nu ne plictisim niciodata.
– tin minte, de ce ma tot intrebi? iti promiteam ca nu ne vom mai vedea, chiar in clipele in care luam hotararea asta. a fost ca o trezire. ca o lumina. atunci mi-am dat seama ca asta voiam sa fac. nu ai crezut ce ti-am spus?
– daca nu te-am crezut?? vreo doi ani tot n-am reusit sa cred. ma asteptam sa ma fi cautat, in fiecare saptamana imi trecea prin minte cate ceva despre tine. mi-am dat seama ca ma obsedai abia dupa ce ai disparut.
– nu am avut niciodata numarul tau de telefon.
– de ce nu mi l-ai cerut niciodata? daca il aveai, m-ai fi cautat?
– pentru ca nu mi l-ai dat. nu l-as fi folosit oricum. stiam sa te gasesc fara sa trebuiasca sa te caut. intelegi ca nu te-am gasit pentru ca nu am vrut.
– parfumul ala.. cand ma gandeam la tine ma plimbam prin casa si dadeam cu parfum peste tot. din cauza asta s-a despartit de mine femeia cu care eram de multa vreme. din cauza asta au fost geloase si celelalte care au urmat. cu tine vorbeam deschis despre ele. cu ele despre tine niciodata, iar cand au aflat m-au parasit.
– fetish. eu am fost una dintre ele. nimic mai mult. si nici nu am vrut sa fiu altceva.
– mai mult decat atat. m-ai facut sa vad lucruri pe care nu reuseam sa le vad de ani de zile. aveai atunci exact jumatate din varsta mea.
– tin minte ca m-ai intrebat daca te vedeam ca pe un tata.
– si mi-ai spus ca nu.
– ma bucur ca nu ai continuat atunci cu intrebarile.
– iti tremura mainile. ai emotii? esti nervoasa?
– imi este frig. si nu e comod sa aflu atatea lucruri intr-o cafea. de fapt e ciudat. nu inteleg daca imi vine sa rad sau daca ma asteptasem la toate astea. mi-am imaginat de mai ulte ori o intalnire a noastra, peste multi ani, in care aveam sa aflu lucruri fantastice. nu ma asteptam sa fie tocmai acum. de fapt incetasem sa ma mai gandesc la asta inca de multa vreme.
– tu nici nu-ti inchipui cata putere ai avut asupra mea. mai ales dupa ce ai disparut. in tine vedeam puterea si curajul la care visam cand eram de varsta ta. vedeam entuziasmul pe care il aveam si eu cand eram tanar. simteam ca sunt de-o seama cu tine cand erai cu mine.
– n-am fost niciodata cu tine.
– cum sa nu fi fost? sigur ca ai fost. in aceeasi masura in care eram si eu cu tine. ceea ce nu stii si nici nu ai vrut vreodata sa afli, este ca as fi vrut sa ma schimb, sa fiu ca tine, sa iti dau motive sa ma vrei, sa ma cauti. voiam sa ma vrei. tu imi dadeai tot si nu ramaneam cu nimic. simteam ca sunt pe cale sa ma schimb. simteam ca vreau sa am o viata curata. sa scap de toate si sa ai de ce sa fii cu mine.
– nu as fi avut de ce sa vreau sa fiu cu tine. stii foarte bine asta.
– am impresia ca intre timp tu ai capatat varsta mea si eu am ajuns la 20 de ani. vad ca te-ai schimbat. si nu ma satur sa ma uit la tine, sa te ascult.
– nu fac decat sa beau cafeaua si sa iti raspund la intrebari.
– iti aduci aminte cat de mult radeam atunci impreuna?
– de ce ma tot intrebi despre vremurile alea? de ce nu ma intrebi ce mai fac ACUM, de ce nu ma intrebi alte lucruri?
– vreau sa te intreb ce ai facut in fiecare zi in care nu te-am vazut. vreau sa imi povestesti o saptamana intreaga, orice iti trece prin minte, ca atunci. sa fumam, sa bem, sa radem, sa..
– sa nu.
– chiar nu mai vrei?
– toti anii in care nu ne-am vazut, de cand eu am disparut, nu ti-au fost un raspuns destul de clar la intrebarea asta?
– de ce nu ai mai vrut sa ne vedem? de ce atat de brusc?
– ti-am spus mai inainte. pentru ca m-am trezit ca dintr-un vis care nu ma ducea decat spre o inevitabila trezire.
– eram (si sunt) prea batran pentru tine?
– daca as fi crezut asta crezi ca s-ar mai fi intamplat toate lucrurile alea?
– ce eram eu pentru tine?
– nu stiu. dar mi-am dat seama ce NU erai: nu erai ce voiam eu. mi-am dat seama destul de greu ce vreau. si imediat ce mi-am dat seama ai aflat. multumesc pentru cafea.
– ai acelasi numar de telefon?
– da. nu-ti spun sa nu ma cauti, dar sper ca nu o vei face. prefer sa ne intalnim la urmatoarea cafea peste inca 4-5 ani. sper ca pana atunci vei uita toate intrebarile astea ciudate. sper ca vei fi aruncat sticluta de pink sugar. si orice alt semn.
– o sa te sun cand ies la pensie. mai ai vreo 20 de ani de liniste.

poveste fara poveste. iubire fara iubire.

liniste

incep sa inteleg.
de fapt nu este vorba despre lucrurile pe care (doar aparent sau initial) nu le accept: odata ce le cunosc si le inteleg, le voi accepta oricum. asta am facut dintotdeauna. am luptat sa accept idei, oameni, reguli.

singurul lucru care ma face sa nu accept este faptul ca nu reusesc sa inteleg acel „ceva”. am ajuns sa accept lucruri in care nu ma regasesc, doar pentru ca le inteleg.

sa accept nu inseamna „sa ma identific cu.. „, nici ca as fi de acord. nu inseamna nici sa ma obisnuiesc. inseamna sa fiu sincera cu mine si sa-mi dau seama ca acel lucru exista in respectiva forma, cu sau fara voia mea. nu inseamna resemnare, ci trezire: „da, lucrul asta exista, asa este el, iar eu sunt asa cum sunt eu”.

am fost oare nevoita sa accept atatea lucruri care au aparut pe langa mine? cred ca nu. de ce m-am linistit in cele din urma? pentru ca am inteles ca eu sunt eu si „ele”, desi nu se potrivesc fiintei mele, totusi exista. ele nu pun in criza ceea ce sunt eu. coexistam pasnic, fara a ne confunda, fara a ma adapta si schimba conform lor.

am ajuns sa inteleg cum sunt eu de fapt, NU datorita lucrurilor in care m-am regasit, ci datorita lucrurilor impotriva carora a trebuit sa lupt, pana cand am inteles ca nu ele sunt ceea ce ma deranjeaza, ci faptul ca nu ma cunosc eu pe mine indeajuns, incat ele sa nu ma afecteze.

n-am fost de acord cand a trebuit sa nu traiesc alaturi de parintii mei, in copilarie, dar am acceptat asta ca pe un nou context, ca pe o etapa. eu am ramas eu.

n-am vrut ca ei sa se desparta, dar am acceptat faptul ca asta nu avea legatura cu mine. eu am ramas eu, cred si acum ceea ce am crezut atunci: ca exista lucruri inevitabile, trebuie doar sa le accept existenta. cand va fi vorba despre mine, ma gandeam ca aveam sa stiu ce vreau, ca voi fi capabila sa evit lucrurile care nu ma reprezinta.

nu mi-a placut niciodata matematica, am acceptat-o cu greu, insa am invatat s-o fac bine si mi-am ales o meserie care sa nu trateze acest subiect. am acceptat olimpiadele la chimie, fizica, matematica, dar nu m-am identificat cu ele, nici nu m-am regasit vreodata in ele. am scris, am desenat, am visat, de fapt tot timpul, fara sa arat asta celor care singur nu ar fi acceptat.

m-am despartit de iubiti, sau ei de mine (desi a fost mereu un lucru pe care as fi preferat sa nu ajung sa-l fac) atunci cand mi-am dat seama ca trebuie sa accept schimbarile. am trait mereu cu schimbarile, dar nu cred ca ele ar fi cele care au facut din mine ceea ce sunt, nu ele determina ceea ce va urma, ci eu.

am descoperit ca imi place sa fiu asa cum sunt, sa caut altceva decat lucrurile care ma nelinistesc. oricum, ceea ce ma supara nu ma schimba. cand accept existenta acestor lucruri, abia atunci ele inceteaza sa ma mai obsedeze. raman cu ceea ce am, cu ceea ce sunt eu.

aceste lucruri ma ajuta mult sa-mi dau seama (prin deosebirea lor fata de ceea ce cred si vreau) ce sunt eu de fapt. ma identific doar cu mine si cu ideile mele, prin antiteza sau doar confruntare cu lucrurile care nu-mi plac. le accept. pentru ca eu sunt altceva decat ele si ele nu ma pun in pericol. liniste.

liniste

alfabeta citeste printre randuri

mi-a ramas ceva intre dinti. cred ca stiu ce e. o litera. daca nu ma-nsel e litera f. sa stea acolo. sa-ncolteasca. sa creasca si sa rodeasca: marul discordiei.
am sa culeg marul si-am sa-l pun la pastrare in cutia pandorei. pe care – inevitabil – va trebui s-o deschid pentru a pune marul in ea. o, ce-o sa iasa!

auzi, da’ oare in ierarhia pacatelor, ce-o fi mai grav? sa-ti fie pofta sau sa te infrupti?
ma-ntreb ce sens au astea, din moment ce fiecare isi cunoaste limitele. oricum le facem pe-amandoua, mai devreme sau mai tarziu. cu sau fara prea multa convingere. sigur le facem. bineinteles, e de preferat mai devreme. s-avem timp sa ne gandim la ce-am facut. sau sa uitam. in caz ca nu ne-a placut.

auzi, da’ oare daca nu mi-e pofta inseamna ca-s satula? pai nici sa fii satul cica nu-i bine, ca si asta e tot pacat. fericiti cei flamanzi. nu? cei care au nevoie, nu doar pofta. necesitate, intelegi? dar care se abtin. fericitii..
da’ aia care-s satuli cu ce-au gresit oare? adica de ce sa nu primeasca si ei o mica rascumparare pentru lipsa de lacomie? n-ar trebui sa se anuleze, faptul ca esti satul cu faptul ca nu ti-e pofta? un pacat cu plus si unul cu minus egal ce? probabil ca egal alte pacate, de prin alte arii curiculare. oamenii – prin definitie – sunt niste pacatosi.

sa vezi ce smecherie, aia nebotezati inca mai sunt vinovati de pacatul originar. e incredibil de persistent pacatul cu pricina. ne-a ramas in gat tuturor. din cauza lui ne futem atata cu mintea. fiindca nu ne-ajunge niciodata ceea ce stim. vrem mai mult. inca o lamurire. inca o precizare.

cica foamea vine mancand. o fi. sa mananci din principiu, asteptand sa ti se faca foame.
sau sa mananci preventiv, sa nu ti se faca pofta mai incolo.

eu cred ca daca mi se face pofta e vina bucatarului. na mai, ia tu si pacatele mele, ca ma cam apasa. tu oricum ai multe, unul in plus sau in minus nu prea schimba situatia.

sa stii, litera asta ma jeneaza. eu am dintii tare stramti. n-am loc intre ei pentru nimic.
i guess i’ll spit it out.

alfabeta citeste printre randuri

scantei

s-au inchis usile in fata mea. inca zambeam, despre gandul pe care l-am avut in legatura cu „visul cu ochii deschisi”. m-am intors sa-l salut, molipsindu-l cu zambetul meu nedefinit. liftul asta e cel mai lent dintre toate in care am fost vreodata. pentru ca plutea in jurul meu un fel de fericire care cerea lamuriri, s-a uitat spre mine.

– este visul, ii spun, visul pentru care traim si care ne tine in viata, pana in clipa in care va castiga el. am aratat spre ziarul gratuit, si-am zis: ei si-au urmat visul, si asta i-a facut sa simta ca traiesc, cine suntem sa-i judecam in vreun fel?

a incruntat sprancenele, cu siguranta se astepta la cu totul altceva cand m-am intors sa-i despletesc curiozitatea si-am vorbit. el e profesor, si nu m-a interesat ca ceea ce i-am spus nu avea legatura catusi de putin cu facultatea si „lumea noastra”, nu mi-a pasat ca nu-si aduce aminte niciodata chipul vreunui fost sau actual student.

el se lupta pentru altfel de vise, e un medic de ambulanta, resusciteaza cladiri bolnave sau care stau sa cada, le ajuta sa mai respire inca o data. iar pe cele daramate, stie sa le adune de pe jos si sa le curete de praf, sa le aseze frumos intr-un muzeu.

e si el unul dintre cei 4 oameni intr-adevar Oratori pe care i-am intalnit de cand sunt aici. doi ani la rand mi-au amortit coatele ascultandu-l, intai la cursul teoretic, apoi in laborator, pentru ca nu reuseam sa ma desprind de vorbele lui. as putea scrie toata viata numai despre ei, despre Oamenii Hipnotici, fara sa imi pierd sirul sau sa termin povestile.

scena din lift s-a petrecut acum vreo saptamana.

astazi s-a repetat. doi pasi mari, pe care ii intind mereu tot mai mult, ma ajuta sa prind liftul si sa ma strecor inauntru chiar in timp ce i se inchid usile. m-am infipt in cutie si l-am vazut acolo.

pentru ca astazi negurile si golul de visare erau de partea mea, a fost deci randul lui sa emane un zambet infinit, ca o aura. m-am uitat la el si mi-a spus:
– am inteles si impartasesc ce spuneai. vom povesti cand vom avea ocazia, poate dupa cursuri, joia.
– doi ani nu sunt usor de intors din ceas, prof.. ii spun, si ma molipsesc de zambetul lui. aveam nevoie sa ma bucur astazi mai mult ca oricand, o nevoie acuta sa zambesc sincer din vreun motiv.
– au si trecut doi ani? se mira. inseamna ca sunt al naibii de batran si senil! si deci am pierdut ocazia sa stam de vorba. eu nu va tin minte niciodata, se scuza, pentru ca la ore vorbesc doar cu mintile dumneavoastra, si prea putina atentie acord invelisului.
– stim si apreciem, sunteti o mana de oameni, i-am raspuns.
ne-am salutat.
liftul a ajuns la trei, zambetul a ajuns si el tot acolo, si s-a imprastiat prin aule, pe coridoare..

iata ca n-am trecut drept nebuna, din fericire fara sa fiu nevoita sa dau nici o explicatie izbucnirii de saptamana trecuta. putea fi oricine in locul lui, mi-as fi iesit din mine in acelasi mod. atunci eram fericita si in jur – numai semne, peste tot, semne. scepticii le-ar numi coincidente, dar cui ii pasa. ei nu inteleg.
frumusetea lucrurilor sta in faptul ca povestea s-a repetat, cu semn schimbat, a trecut de partea cealalta a lui „=”, si a fost randul dumnealui sa-mi lumineze astazi ochii si ziua. astazi, cand aveam atata nevoie sa mai cred in visare. toate vin daca sunt dorite indeajuns, daca stim cum sa fugim inspre ele. sa nu pierdem cumva speranta.

scantei