explicatii pentru oamenii mari

cand eram copil stiam multe lucruri.

eram convinsa ca oamenii mari le stiu la fel cum le stiam eu, dar cu timpul s-a dovedit ca nu era asa..
imi amintesc destul de putine teorii proprii din copilarie, pentru ca intre timp am devenit om mare. dar unele persista, au ramas proaspete, am incercat sa am grija de ele, sa nu se piarda, pe masura ce oamenii mari ma convigeau ca adevarul era altul.. a trebuit sa le explic urmatoarele lucruri (iata putine dintre lucrurile in care credeam, si despre care inca imi aduc aminte). Oamenii mari vor spune ca sunt absurde si cu siguranta vor rade.. din pacate. iata:~ cum apar oamenii: toate fetitele din lume au in ele, inca de mici, un fel de sambure, spre deosebire de baieti, care nu au asa ceva. de asta numai ele pot sa devina mame cand cresc. pe masura ce fetitele cresc, creste si samburele, si cand e timpul potrivit (perioada care difera de la fetita la fetita, pentru ca fiecare traieste diferit fata de celelalte, si mananca altceva) samburele se transforma intr-un copil foarte mic, extrem de mic, cat un sambure, dar e copil. in cateva luni creste, si fetita merge la doctor sa ii scoata samburele – care a devenit copil – si se transforma in mamica.

~ despre par: de ce au oamenii mari par acolo unde copiii nu au?.. aici explicatia e foarte simpla, pentru ca atunci cand e vorba despre oameni mari, spunem ca este „rusine” sa se vada partile corpului care pentru copii sunt la fel ca toate celelalte parti ale corpului. copiii nu au par acolo, pentru ei nu e rusine sa se vada ceea ce este. de aceea pe plaja, la mare, copiii stau dezbracati, iar oamenii mari poarta costum.


~ despre cer: cerul este mereu luminos, chiar si noaptea. numai ca noaptea, atunci cand oamenii trebuie sa doarma, cerul este acoperit de o patura bleumarin. patura fiind extrem de veche (adica de cand e lumea), e mancata de molii, are gauri si multe sparturi. stelele sunt gaurile din patura prin care se vede lumina de dincolo. Luna este o gaura mai mare, facuta anume ca sa nu fie bezna.

~ despre Miezul Noptii: personaj care apare in lume atunci cand ceasul electronic de pe noptiera arata „0:00”.. combinatia de trei zerouri anunta faptul ca Miezul Noptii vine, fioros. el trebuie sa ii gaseasca pe oameni dormind. altfel se intampla ceva rau. [aici lipsesc informatii cu privire la acest „ceva rau”.. nu am conservat decat sentimentul prevestitor de „ceva rau”, si mai putin lucrul rau in sine. asta pentru ca nici un copil nu are nevoie de explicatii suplimentare atunci cand intelege senzatia de primejdie. numai oamenii mari au nevoie sa inventeze categorii pentru pericole.]

~ despre unghii: unghiile se rod cu dintii atunci cand cresc, pentru ca deranjeaza la joaca.

~ despre Mos Craciun: vine atunci cand uiti pentru o clipa ca el trebuie sa vina. Profita de cea mai mica neatentie a copiilor, cand ei merg pana la baie, sau cand se uita la televizor, sau cand ies pana afara sa faca oameni de zapada, sau cand mama ii duce la Oraselul Copiilor. Mos Craciun se ascunde, pentru ca nu conteaza decat faptul ca el vine, persoana lui nefiind atat de importanta in sine.

~ despre pisici: iubeam pisicile „grena” [gri adica, dupa cum am fost corectata], si le spuneam asta foarte des, si de fiecare data aveam mari emotii cand le impartaseam ceea ce simteam pentru ele.

~ despre rame si musuroaie de furnici: ramele sunt pentru joaca si pentru pescuit. sunt reci, elastice si se rup foarte greu atunci cand le intinzi. sunt comice. musuroaiele de furnici nu trebuie stricate, pentru ca acolo se ascund ouale de furnica, extrem de pretioase.

~ despre prezentul continuu: „sta si fuge”. actiune descrisa prin doua verbe antitetice, care surprind momentul initial si pe cel imediat urmator, atat cat si actiunea in sine. expresie care subliniaza dinamismul, se refera la faptul ca personajul care indeplineste actiunea este concentrat asupra a ceea ce face, „focusat”, cum s-ar zice :)) e un fel de gerunziu la prezent, compus din doua verbe care sa exprime ceea ce in alte limbi au inventat deja, prezentul continuu „to be doing something”.

~ a face remoctzii: cuvint de origine mie in prezent necunoscuta.. am pierdut mare parte din semnificatiile vocabularului limbii mele inventate. oricum, e
ra vorba despre un joc pe care il faceam afara, cu multe betzisoare culese de prin gardul viu.

~ semnificatia pentru „costa mult” era: nu avem nevoie de asta, nu ne trebuie.

~ raspuns la intrebarea strabunicii: „cu ce sa vin eu iarna cand e zapada, de la tara pana la oras?” era „cu gentutza”.. nu ma gandeam la „cu ce”-ul instrumental, referitor la mijloacele de transport, care contau prea putin pentru mine. zapada nu era un obstacol, ci o mare fericire.. de asta nu am inteles niciodata de ce oamenii mari se ingrijoreaza atunci cand incepe sa ninga.

~ despre copaci: ei sunt facuti ca sa incerc sa ma urc in ei.

~ despre mama: ea nu poate sta cu mine din cauza ca are un sef rau. mi-e dor de ea, insa stiu ca atunci cand ma gandesc la ea, se gandeste si ea la mine. de asta ma gandesc foarte des la ea.

~ despre chibrituri: sunt niste obiecte fascinante, se pot face si remoctzii din ele. imi place sa stau ore in sir sa le scot din cutie, unul cate unul, sa le asez de fiecare data altfel pe covor (nu lipseste din aranjament niciodata casutza facuta din 6 chibrituri) si sa le pun la loc in cutie, unu cate unul. si sa le scot din nou. nu am voie sa le aprind. de fapt nici nu stiu cum se face asta. imi place doar sa ma joc cu ele. sunt frumoase numai atunci cand nu au fost aprinse.

oamenii mari isi fac multe probleme. ei nu stiu sa se bucure intr-o secunda, nu stiu sa vada cum sclipeste zapada. nu vor sa aiba timp pentru lucrurile mici.. nu stiu sa se mai joace, nici sa mai inventeze. se imbraca toti intr-un fel de uniforma care se numeste „a fi adult”, o haina plina de banalitate.. copiii spun adesea „nu te lua dupa mine”, iar oamenii mari isi impun sa fie toti la fel.

Anunțuri
explicatii pentru oamenii mari

oamenii mari au nevoie de numere

Antoine de Saint Exupery – Le Petit Prince

Capitolul IV


Aflasem astfel un al doilea lucru foarte important: că planeta sa era de-abia cu puţin mai mare decît o casă!

Asta nu mă putea uimi prea tare. Ştiam prea bine că în afară de marile planete ca Pamîntul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li se dăduseră nume, există sute de alte planete care sunt uneori atît de mici că e o mare problemă să le vezi cu telescopul. Cînd un astronom descoperă o astfel de planetă, îi dă un nume care nu înseamnă prea mult. Îi spune bunăoară: “asteroidul 3251”.

Am motive serioase să cred că planeta de pe care venea micul prinţ este asteroidul B 612.

Acest asteroid nu a fost văzut decît in 1909, cu telescopul, de către un astronom turc.

El a făcut atunci o mare demonstraţie a descoperirii sale la un Congres Internaţional de Astronomie.

Dar nimeni nu l-a crezut din cauza costumului său. Aşa sunt oamenii mari.

Din fericire pentru reputaţia asteroidului B 612, un dictator turc impuse poporului său, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să se îmbrace în stilul european. Astronomul refăcu demonstraţia sa în 1920, îmbrăcat europeneşte, foarte elegant. Şi de data aceasta toată lumea fu de acord cu el.

Dacă v-am povestit aceste detalii despre asteroidul B 612 şi dacă v-am spus numărul lui, am făcut-o pentru oamenii mari. Oamenilor mari le plac numerele. Cînd le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Cîţi ani are? Cîţi fraţi are? Cît cîntăreşte? Cît cîştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut. Dacă le spuneţi oamenilor mari: “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă roşie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…”, ei nu vor reuşi să îşi imagineze acea casă. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci vor sări in sus: “Ce drăguţă!”

Tot aşa, dacă le veţi spune: “Dovada că micul prinţ a existat este că el era fermecător şi că el vroia o oaie. Cînd vrei o oaie, asta e o dovadă că
exişti.”, vor ridica din umeri, luîndu-vă drept copii! Dar dacă le spuneţi: “Planeta de unde venea este asteroidul B 612”, atunci vor fi convinşi şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Aşa sunt ei.
Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii trebuie să fie totdeauna indulgenţi cu oamenii mari.

Dar, desigur, nouă, celor care înţelegem viaţa, puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut să încep povestirea asta ca într-un basm cu zîne. Mi-ar fi plăcut să o încep aşa:

“A fost odată un mic prinţ care locuia pe o planetă cu puţin mai mare decît el şi care avea nevoie de un prieten…” Pentru cei ce înţeleg viaţa, ar fi sunat mult mai firesc.

Căci vreau să se ştie că nu mi-ar plăcea să-mi fie citită cartea într-un mod uşuratic. Sufăr cînd povestesc amintirile acestea. Sunt deja şase ani de cînd micul prinţ a plecat cu oaia lui. Dacă îl descriu aici, este ca să nu îl uităm. E trist să uiţi un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. Aş putea deveni ca oamenii mari care nu se mai interesează decît de numere. Tocmai pentru a împiedica asta, am cumpărat culori şi creioane colorate. E greu să te apuci din nou de desen, la vîrsta mea, dupa ce nu ai desenat nimic altceva decît un şarpe boa închis şi unul deschis, la vîrsta de şase ani! Voi încerca, desigur, să fac portrete pe cît mai autentice. Dar nu reuşesc mereu. Un desen e bun, altul mai puţin. Mă mai înşel un pic asupra înălţimii. Aici micul prinţ e prea înalt. Dincolo e prea scund. Mai ezit şi cînd e vorba de culoarea hainelor sale. Mă străduiesc şi eu cum pot. Mă mai înşel şi asupra altor detalii, mai importante. Dar asta este, va trebui să mă iertaţi. Prietenul meu nu îmi dădea niciodată explicaţii. El mă credea probabil la fel ca el. Dar eu, din nefericire, nu ştiu să văd oile aflate în cuşcă. Poate sunt un pic precum oamenii mari. Cred că am îmbătrînit.

oamenii mari au nevoie de numere

oamenii mari

Antoine de Saint Exupery – Le Petit Prince

Capitolul I


Pe cînd aveam şase ani am văzut odată o imagine nemaipomenită, într-o carte despre pădurile virgine şi care se numea “Întîmplări trăite”. Imaginea reprezenta un şarpe boa care înghiţea o fiară. Iată copia desenului:

În carte se spunea: “Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără să o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm timp de şase luni cît durează digestia.”

M-am gîndit mult atunci la aventurile junglei şi, la rîndul meu, am reuşit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen, care arăta cam aşa:



Am arătat capodopera mea oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi înfricoşa.

Ei mi-au răspuns: “De ce te-ar înfricoşa o pălărie?”

Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El reprezenta un şarpe boa care digeră un elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, aşa încît oamenii mari să poată înţelege. Ei au nevoie totdeauna de explicaţii. Desenul meu numărul doi era cam aşa:


Oamenii mari m-au sfătuit să las la o parte desenele cu şerpi boa închişi sau deschişi şi să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică şi gramatică. În felul acesta am abandonat, la vîrsta de şase ani, o carieră nemaipomenită în pictură. Fusesem descurajat de insuccesul primelor mele două desene. Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri şi est
e obositor pentru copii să le tot explice.

A trebuit deci să îmi aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez avioanele. Am zburat cam prin toată lumea. Iar geografia, e adevărat, mi-a fost de mare folos. Ştiam să recunosc şi să deosebesc, de la prima vedere, China de Arizona. O astfel de abilitate e folositoare dacă te rătăceşti noaptea.

Cînd întîlneam pe cineva care îmi părea ceva mai lucid, îi arătam desenul meu numărul unu; făceam un experiment, vrînd să ştiu dacă într-adevăr înţelegea lucrurile. Dar întotdeauna omul mare îmi răspundea: “E o pălărie”. Atunci nu îi mai vorbeam nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele. Mă puneam la mintea lui. Îi vorbeam de bridge, de golf, de politică şi de modă. Iar omul mare era foarte mulţumit pentru că făcuse cunoştinţă cu cineva atît de interesant.

oamenii mari