Sălăţica

[James Finn Garner – „Poveşti corecte politic de adormit copiii”]
a fost odată ca niciodată un cârpaci dezavantajat din punct de vedere economic împreună cu soţia lui. Faptul că nu se realizase din punct de vedere material nu înseamnă implicit că toţi cârpacii sunt marginalizaţi din punct de vedere economic sau, dacă sunt, atunci îşi merită soarta. Iar dacă arhetipul cârpaciului este, în general, o persoană care plânge de supărare în basmele clasice de adormit copiii, acest individ era un adevărat cârpaci de profesie şi, printr-o coincidenţă, dezavantajat din punct de vedere economic.
Cârpaciul nostru locuia impreună cu soţia lui într-o cocioabă situată lângă reşedinţa modestă a vrăjitoarei locale. Pe fereastra lor, cei doi puteau admira grădina vrăjitoarei, amenajată meticulos, o încercare dezgustătoare de a impune Naturii noţiunile umane despre ordine.
Soţia cârpaciului era însărcinată şi, pe cat se zgâia la grădina de zarzavaturi a vrăjitoarei, începu să poftească după nişte salată pe care o văzu crescând acolo. Îl imploră pe cârpaci să sară gardul şi să-i aducă nişte salată. În cele din urmă, cârpaciul cedă şi, după ce se lăsă noaptea, sări zidul grădinii şi desprinse o căpăţână de salată. Însă nu apucă să se intoarcă, fiindcă vrăjitoarea îl prinse asupra faptei.
Acum, vrăjitoarea noastră era oarecum lipsită de sentimente. (Asta nu vrea să spună că toate vrăjitoarele, sau mă rog, o parte dintre ele, sunt asa, şi nici că ar trebui să o privăm pe această vrăjitoare de dreptul de a-şi exprima liber stările care o cuprindeau în mod natural. Dimpotrivă, dispoziţiile ei erau, fără doar şi poate, provocate de o mulţime de factori determinanţi, ca efect direct al educaţiei şi al mediului în care se socializase, aspecte pe care, din păcate, ne vedem obligaţi să le omitem din motive de concizie.)
După cum menţionam anterior, vrăjitoarea era lipsită de sentimente, iar, pe de altă parte, cârpaciul era foarte îngrozit. Ea îl înşfăcă de ceafă şi-l întrebă:
– Şi unde crezi ca pleci cu salata mea?
Cârpaciul ar fi trebuit să dezbată cu vrăjitoarea conceptul dreptului de proprietate şi să argumenteze că salata „îi aparţinea” de drept oricui i se făcea foame şi avea tupeul să şi-o insusească. În schimb, el se pretă la un spectacol degradant şi o imploră să-l ierte.
Nevasta mea e de vină, ţipa el într-un stil tipic masculin. E gravidă şi a poftit la salata ta minunată. Te rog, cruţă-mă. Deşi o familie monoparentală este, în mod cert, acceptată astazi de societate, te rog, nu-mi lua viaţa şi nu-mi priva copilul de o structură familială stabilă, cu ambii părinţi.
Vrăjitoarea căzu pe ganduri, apoi dădu drumul cefei cârpaciului şi dispăru fără o vorbă. Recunoscător, cârpaciul se intoarse acasă cu salata. După câteva luni şi dureri chinuitoare pe care bărbaţii nu vor fi niciodată capabili să le aprecieze cu adevărat, nevasta cârpaciului aduse pe lume o făptură frumoasă şi sănătoasă, care avea la un moment dat să devina femeie. Părinţii şi-au numit copilul Sălăţica, inspirându-se după un soi de salată.
La scurt timp după aceea, vrăjitoarea apăru la uşa lor, cerându-le sa îi dea copilul în schimbul faptului că îi crutase viata cârpaciului, atunci când îl prinsese la ea în grădină. Ce puteau face? Poziţia lor inferioară din punct de vedere social îi făcea vulnerabili fată de exploatare. Iar, de astă dată stiau că nu au nici o alternativă şi i-o dădura pe Sălăţica vrăjitoarei, care se grăbi să plece.
Vrăjitoarea o luă pe minoră cu ea în pădure şi o închise într-un turn înalt, al cărui simbolism ar trebui să fie evident tuturor. Acolo crescu Sălăţica şi tot acolo se transformă într-o femeie.Turnul nu avea nici uşă, nici scări, însă se putea lăuda cu o unică fereastră, aflată chiar în vârf. Singura modalitate de a ajunge la fereastră era ca Sălăţica să îşi lase părul lung şi bogat pe geam şi să-l tragă pe acela ce voia să urce până sus, păr al cărui simbolism ar trebui să fie la fel de evident.
Vrăjitoarea era singura însoţitoare a Sălăţicai. Obişnuia să stea la baza turnului şi să strige:

Sălăţico, Sălăţico, lasă-ţi cosiţele în jos,
Să-mi fac din ele scărită aurie în sus.

Docilă, Sălăţica făcea ce i se spunea. Si astfel, ani de zile, ea permise să fie exploatată fizic pentru nevoile de transport ale altei persoane. Vrăjitoarei îi plăcea muzica şi o învăta pe Sălăţica să cânte. Cele două îşi petreceau astfel multe ore cântând împreună în turn.
Într-o bună zi, un tânăr print se apropie călare de turn şi o auzi pe Sălăţica cântând. Însă în timp ce se apropia – călare – mânat de dorinta de a descoperi sursa acestor sunete minunate, el o zări pe vrăjitoare şi se ascunse împreună cu tovarăşul lui cabalin printre copaci. O urmări pe vrăjitoare în timp ce aceasta o striga pe Sălăţica, văzu cositele lăsate, apoi pe vrăjitoare căţărându-se pe ele. Şi auzi din nou cântul fermecător. Mai tarziu, după ce vrăjitoarea coborî din turn şi se făcu nevăzută, printul ieşi din pădure şi strigă:

Sălăţico, Sălăţico, lasă-ţi cosiţele în jos,
Să-mi fac din ele scărită aurie în sus.

Părul cobori în cascadă din turn şi el urcă pe cosiţe pană în vârf.
Cand prinţul o zări pe Sălăţica, frumuseţea ei fizică mult peste medie şi părul ei lung şi bogat îl făcură să creadă, într-un mod caracteristic pentru cei care judecă lucrurile după aparenţe, că şi personalitatea ei trebuia să fi fost la fel de atrăgătoare. (A nu se subînţelege faptul că toţi prinţii au obiceiul de a-i judeca pe oameni după aspectul lor sau că i-am contesta acestui prinţ anume dreptul legitim de a face asemenea presupuneri. Vă rog să consultaţi şi dezminţirile din paragrafele de mai sus.)
Atunci, prinţul rosti:
– O, frumoasă domniţă! Te-am auzit cântând pe când treceam călare pe aici, cu calul meu. Rogu-te, mai interpretează un cântec pentru mine.
Sălăţica nu ştia ce părere să aibă despre această persoană, fiindcă nu mai văzuse până atunci un bărbat de aproape. Părea o fiinţă atât de stranie – mare, cu păr pe fată si cu un miros puternic, de mosc. Dintr-un motiv pe care nu reuşi să şi-l explice, Sălăţica găsi această combinaţie întru câtva atrăgătoare şi deschise gura să cânte.
– Opreşte-te chiar acum! Se auzi o voce piţigăiată de la fereastră.
Vrăjitoarea revenise!
– Cum… dar cum ai urcat până sus? o întrebă uimită Sălăţica.
– Am dat la făcut un set de păr de rezervă, pentru situaţii de urgenţă, îi răspunse vrăjitoarea pe un ton constatativ. Iar după toate aparenţele, asta este o urgenţă. Ascultă-mă, Prinţule! Am construit acest turn pentru a o ţine pe Sălăţica departe de bărbaţi ca tine. Am invăţat-o să cante şi i-am antrenat vocea ani de zile. Asa că rămâne aici să-mi cânte numai mie, fiidncă eu sunt singurul om care o iubeşte sincer.
Putem discuta despre problemele tale de codependenţă mai tarziu, îi replică prinţul. Însă mai intâ
i aş vrea s-o aud cântând pe… Sălăţica… parcă aşa ai spus ca o cheamă.
– NU! Urlă vrăjitoarea. Am să te arunc din turn în mărăcinişul de jos, ca să-ţi scoată ochii şi să umbli bezmetic prin ţară, blestemându-ţi ghinionul pe care l-ai avut tot restul vieţii tale!
Cred c-ar fi bine să nu te pripeşti, îi spuse prinţul. Ia gândeşte-te, am caţiva prieteni care lucrează în industria muzicală şi la diverse case de discuri, inelegi, care ar fi foarte interesaţi de… Sălăţica, nu-i aşa?
– Ştiam eu! Vrei să mi-o iei!
– Nu, nu. Vreau să te ocupi în continuare de pregătirea ei, să ai grijă de ea… ca manager al ei, îi răspunse prinţul. Şi după aceea, la momentul potrivit, să zicem într-o săptămâna sau două, poţi s-o laşi să-şi dezvăluie talentul pentru lumea intreagă, iar noi să ne scăldam in bani.
Vrăjitoarea tăcu o clipă, ca să se gândească mai bine, iar atitudinea ei se imbună vizibil. Începu să discute cu prinţul despre contracte de inregistrare audio şi video, dar şi despre idei adecvate de marketing, inclusiv păpuşi Sălăţica ® în mărime naturală, cu propriile lor Tune-Towers® stereo în miniatură.
În timp ce îi urmărea atentă, bănuielile Sălăţicai se transformară în certitudine. Ani intregi îi fusese exploatat părul, pentru nevoile de transport ale altora, iar acum voiau să-i exploateze şi vocea.
Prin urmare, rapacitatea nu depinde exclusiv de gen, spuse ea cu un suspin, înţelegand în fine cum stau lucrurile.
Sălăţica îşi croi drum pe fereastră fără a fi zărită. Incălecă pervazul şi cobori pe al doilea set de cosiţe pană la calul prinţului, care astepta jos. Smulse cosiţele de pe fereastră şi le luă cu ea, lăsându-i pe vrăjitoare şi pe prinţ să discute despre drepturi de autor, procente şi comisioane în turnul de forma falică.
Sălăţica se îndepărtă călare şi ajunse în oraş, unde inchirie o cameră într-o clădire cu scări adevărate. Mai târziu înfiintă Fundaţia Nonprofit pentru Proliferarea Neingradită a Muzicii, îşi tăie cosiţele şi le donă la o licitaţie pentru strângere de fonduri. Cântă pe gratis în cafenele şi în galerii de artă până la adânci bătrâneţi, refuzând constant să exploateze dorinţa oamenilor de a o auzi în schimbul obţinerii unor avantaje materiale.

Anunțuri
Sălăţica

povestea de luni

Am dus-o pe Zenobia în scobitura digului şi am viermuit acolo, nu ştiu cît timp, fără să ne spunem o vorbă, întinşi umăr la umăr, cu feţele sprijinite de pămîntul umed al alveolei aceleia; era o mare dragoste şi ne lipiserăm unul de altul, în beznă, iar dincolo de noi se întindea pelicula care ne cuprinde pe toţi, ca o amibă ascunsă în fiecare dintre noi.

După un timp, m-am dus cu Zenobia la padure – noi nu ne-am despărţit niciodata, vă rog să reţineţi amănuntul acesta chiar dacă uneori o să vi se pară altfel – ca să ascultăm foşnetul tufelor şi să aflăm veşti despre lume; era în zodia bătrînilor îndrăgostiţi şi i-am văzut plutind pe deasupra noastră pe cei doi bătrîni uriaşi care, spre toamnă, acoperă cerul; cît au trecut ei, pădurea s-a umplut de gemete şi de mormăituri, ai fi putut jura că tună; apoi s-au dus: noi doi le-am mulţumit pentru cele aflate şi am iesit, umăr la umăr, pe camp. […] Din cînd în cînd, în decursul rarelor noastre ieşiri din scorbură, alergam cu Zenobia pe cîmp, să ne dezmorţim; de fapt eu alergam, pentru ca ea zbura, lipită de umrăul meu. Odată, cînd ne-am oprit să respirăm pe o movilă, […] i-am salutat de la distantă, eu fluturîndu-mi mîna dreaptă, Zenobia fluturîndu-şi mîna stîngă, pentru că umărul meu stîng era lipit de umărul ei drept.

Astfel am dus-o, săptămîni întregi, ca niste cîrtiţe, în adăpostul nostru, […] Zenobia îşi continua şoaptele, vorbea cu umerii mei, cu gura mea, cu genunchii mei – rareori am auzit-o, în perioada aceea, adresîndu-mi-se mie, direct, ca unui întreg, în afară de clipele cînd îmi spunea că mă iubeşte neînchipuit de mult, încă dinainte de a ne fi întalnit; […]

Au trecut, după aceea, zile şi săptămîni, stăteam cu Zenobia în beznă, menţineam dragostea pe lume, de afară se auzea viscolul […] era poate îngrozitor de frig, peste groapa cu apă se aşternuse o pînză de gheaţă, trebuia să o spargem cînd ne încerca setea; rodeam, cîteodată, ierburi, era o stare de dincolo de gînduri, cotropitoarea, disperata dragoste a lumii se ghemuise acolo, în cîrpele noastre deschise, desfăcute pînă la soarele care probabil că mai exista şi pînă dincolo de el, departe, atît de departe încît distanţa se pierdea, uita să mai existe, se risipea în noi, în aerul stătut al scorburii. […]

Nu vezi ce nenorocit sunt, în bezna şi în noroiul ăsta? Unde e dragostea lumii, unde e dragostea ta? nu vezi că plasticul ăla împuţit cu care eşti îmbrăcata e rece si nici nu mă iubeşti macar, dacă m-ai iubi ai face şi tu ceva ca să termin cu nervii raţiunii şi cu neîncrederea asta, m-ai scăpa din scorbură, am sta şi noi, ca oamenii, lîngă un calorifer încălzit, ne-am plimba cu liftul sau am intra într-un magazin luminos, mi-aş cumpăra tutun irlandez, pentru pipă, nu aşa, în mizerie, cu cizmele sparte şi cu ciorapii uzi şi îngheţaţi, nu vezi? nu sunt bun de nimic, îmi intrase în cap că sunt predestinat şi asa mai departe, că tu, ce să mai spun, pe dracu’ poate că tu eşti, nu zic, dar eu nu sunt bun de nimic, nu vezi? m-ai ales greşit şi nu mă mai iubeşti, ţi-ai dat seama că nu merit, degeaba zici, fiindcă nu mă iubeşti, asta e..

Zenobia tăcea, m-am dus la fereastră, am depărtat cateva nuiele şi am rămas acolo zile şi nopţi, ca să privesc afară, ziua vedeam cerul de plumb, zăpada şi, cîteodată, lupii; atunci, ce e drept, mă bucuram că sunt la adapost, aveam mici sentimente; dar noaptea, cînd cerul îşi desfăşura miriadele de stele deasura noastră, mă simţeam necăjit şi mic şi murdar, îmi simţeam cămaşa găurită şi ciorapii idem, îmi pipăiam fruntea murdară de pămant şi îmi venea să mor; […]
Am stat aşa zile şi nopţi, nu mai ştiu cîte, pană cînd am simtit din nou, lîngă umărul meu, umărul adorat al Zenobiei.

Lasă-mă-n pace, i-am spus, ce mai vrei, nu vezi în ce hal am ajuns? Nu mai sunt bun de nimic, mi-e frig, îmi vine să mor, mai bine îmi astup gura cu palma şi nu mai respir […]

Linişteşte-te, […] a fost greu, dar a trecut, s-a terminat.

Cum s-a terminat, Zenobia, cum a trecut şi cum s-a terminat? Mie îmi vine să mor, sunt disperat, şi tu îi dai de zor că a trecut! Auzi la ea, domnule, cum a trecut cînd stăm pînă la gat în noroiul ăsta şi eu crăp de frig […]?

Linişteşte-te, […] acum s-a terminat..

Sigur, aşa zici tu, ca să mă linistesti, am bombanit eu, dar, de fapt, mă liniştisem, mă simţeam liber, şi am adăugat: […] şi eu te iubesc neînchipuit de mult, dar a fost tare greu.

Acum nu te mai gîndi, nu mai vorbi despre asta.

Te iubesc neînchipuit de mult, i-am spus, şi e cald în carpele noastre.

Apoi m-am intors de la fereastră […].

GELLU NAUMZENOBIA

povestea de luni